Pe zi ce trece, tarabele din piețe și aprozare se umplu cu tot mai multe roșii despre care comercianții ne spun că sunt „românești” și „naturale” sau chiar „bio”. Și supermarketurile își sporesc oferta de roșii, pe măsură ce se apropie zilele calde de vară, în care românii le cumpără în cantități mari.
Întrebarea este: cum ne dăm seama care dintre roșii au fost crescute într-un ritm firesc și cărora le-a fost grăbită coacerea? Ne putem da seama după aspect, după fermitatea fructului sau poate după gust?
Ne-a explicat Costel Vânătoru, dr. ing. în horticultură și cercetător cu 37 de ani de experiență. A fost director al Stațiunii de Cercetare Dezvoltare pentru Legumicultură de la Buzău și este creatorul Băncii de Resurse Genetice, în care sunt stocate semințele a peste 10.000 de soiuri de legume, dintre care peste 3.000 de soiuri de tomate.
Avem abundență de soiuri de roșii pe piață. Sunt mari și mici, de culori diferite. Unele sunt lemnoase, altele moi. Multe sunt din import, fie că informația e menționată în clar pe etichetă sau nu. Ne putem da seama care dintre ele au fost crescute natural și cărora li s-a grăbit coacerea? Un horticultor cum își dă seama, când merge la cumpărături?
Să spunem că un horticultor cu experiență ar recunoaște roșiile stimulate sau tratate cu substanțe interzise. Dar e dificil. Cele care ne dau certitudinea că s-a intervenit sau nu sunt analizele de laborator.
E o perioadă în care e greu să zici dacă ceva e bun sau nu e bun.
Spre exemplu, avem roșii care vin din Turcia sau din alte zone (din afara spațiului comunitar – n.red.) și unde se folosesc pe scară largă unele substanțe care la noi sunt interzise.
Și nu știu cât de bine sunt controlate cele care vin de acolo. Instituții care să facă aceste controale ar fi, dar vă dați seama că nu stăm foarte bine la capitolul ăsta acum.
Noi zicem că suntem pregătiți de Schengen, dar niște fisuri avem, dacă intră în țară substanțe interzise la noi pe care apoi le distribuim.
N-avem laboratoare suficiente. Dacă urmăriți, o să vedeți că sunt alerte alimentare. Sunt loturi de alimente în cazul cărora - după ce s-au vândut - se constantă că erau infestate. Și ce să mai faci la acel moment?
Deci pe zona de importuri avem probleme.
Pe zona internă, poate în anumite zone și în anumite perioade. Cum ar fi acum, când poate că mulți au fost tentați să folosească substanțe de grăbire a coacerii roșiilor ca să iasă cu ele pe piață și să prindă un preț mai bun.
Ați văzut, au fost cazuri în care s-au folosit substanțe interzise, chiar în cantități mari. A intervenit Poliția și bine a făcut.
Dar după 15 iunie, n-ar trebui să mai avem problema asta, pentru că se încălzește.
E o perioadă în care tarabele se umplu de roșii cu eticheta „produs românesc”. Chiar or fi toate românești?
Să spunem că găsim o roșie despre care comerciantul spune că e românească și care nu are semințe.
Noi știm că nu există soiuri autohtone de roșii fără semințe. Deci roșia ar putea fi fals etichetată. Și ar putea fi roșie de import, caz în care pot apărea problemele despre care am vorbit.
Sau ar putea fi o roșie din sămânță de import cultivată la noi. În acest caz, nu vorbim neapărat de roșii cu potențial periculos. Nu e un soi românesc, e un hibrid importat, dar care a fost crescut în România.
Dacă roșia n-are gust sau dacă o tăiem și găsim porțiuni lemnoase înseamnă că a fost tratată cu substanțe interzise?
Aș începe prin a spune că gustul și aroma tomatelor sunt date de un complex de peste 400 de substanțe.
Te poți gândi la fiecare plantă ca la o micro-rafinărie de o precizie și de o finețe pe care chimiștii o pătrund și o stăpânesc cu greu.
Ca la vinuri, poți spune că un soi are o anumită aciditate, spre exemplu. Și un specialist foarte bun ar putea chiar să recunoască – fie și legat la ochi – gustul și aroma unora dintre soiuri, care au caracteristici distincte.
Cum se ajunge aici? De la stadiul ei de floare, în 55 de zile, tomata se dezvoltă și se transformă într-o bilă de clorofilă.
Sunt roșii mici care ajung la 10 grame, cum sunt cele cherry, sau unele mari – cum sunt cele din soiul inimă de bou – care ajung și la un kilogram fiecare. Apoi, creșterea se oprește și rămân în stadiul de verde.
Și acolo începe pârga. Maturarea. Coacerea, în termeni populari. Această etapă de coacere durează tot aproape 55 de zile.
Doar la unele soiuri această perioadă e mai scurtă. În sensul că durează cam 35-40 de zile. Dar asta doar la cele mai timpurii soiuri, care sunt rare.
De regulă, e nevoie de timp lung de biodegradare a pigmenților clorofilieni și transformarea lor în licopen, în caroten, în vitamine, în săruri... în toate acele 400 de substanțe care, combinate, ne bucură când gustăm fructul.
Toată această maturare e treptată. În fruct există o armată de enzime care își fac treaba. De la faza lui de pârgă, fructul începe să se matureze treptat, până când se înroșește.
Înroșirea începe de la vârful fructului și merge spre codița de prindere. Fructul se înroșește integral și apoi acel roșul devine mai intens.
Ce înțelegem de aici? Că un proces natural de coacere a unei tomate durează destul de mult.
Acele substanțe pe care le folosesc unii legumicultori nu fac decât să scurteze această perioadă de la verde la roșu, aceste fenofaze.
Și de aceea, la roșiile la care s-a intervenit cu substanțe de grăbire a coacerii, gustul este diminuat, pentru că fructul nu are timp să proceseze și să armonizeze cele 400 de substanțe, să le echilibreze și să le așeze.
Mai este și problema păstrării. O roșie crescută natural, în perioada de post-maturare, ține 5-10 zile. Apoi, se strică.
Una la care s-a intervenit cu diverse substanțe ține mai mult.
De aici încă o tentație a cultivatorului de a alege sămânță din care să facă roșii mari și lemnoase, la care să mai și intervină cu substanțe, ca să țină mai mult.
Deci o roșie lemnoasă și fără gust, neapărat, o roșie chimizată?
În general, există 2 situații în care putem avea o roșie lemnoasă când:
1) e făcută din unele semințe din import (și 95% din roșiile noastre sunt din semințe de import). Aceste roșii nu sunt periculoase, doar că nu sunt chiar așa de moi și gustoase cum ni le-am dori noi.
2) asupra ei s-a intervenit cu substanțe chimice, posibil chiar cu unele substanțe interzise. Cum au fost și cazurile pe care le-a identificat poliția..
Forma roșiei ne spune ceva?
Am fost printre primii din România care au tradus și au lucrat pe harta cromozomială la tomate. Pe gene, adică.
Și da, există o gena la tomate care transmite acel mucron, vârful ascuțit al roșiei.
Dar în zona comercială, sunt puțini hibrizi care să aibă natural acel mucron. Există un hibrid adus din Bulgaria numit Prekos și mai există încă unele care au această caracteristică.
Dar la aceste roșii, mucronul există, dar nu e foarte pronunțat.
Sunt hibrizi care se cultivă la noi pentru că sunt gustoși și timpurii. Multă lume îi apreciază. Și eu îi apreciez pentru gust.
Mai ales de când cu Programul Tomata – care vrea să stimuleze producția timpurie - se cultivă Prekos, spre exemplu. Chiar dacă nu e un hibrid cu o producție foarte mare (fermierul speră să merită cultura pe care o poate vinde mai scump pentru că e timpurie - n.red.).
Dar mare parte dintre tomatele de pe piață au căpătat mucronul pentru că au fost stimulate cu substanțe care să grăbească maturarea.
E un lucru de care să ținem seama. Dar și aici, până la urmă, tot analiza de laborator e cea care stabilește clar cum stau lucrurile, de la caz la caz.
În acest caz, ce să facem noi când mergem la piață? Analiză la laborator nu putem face acolo, pe loc ...
În mod normal, piețele ar trebui organizate în așa fel încât să ai sector cu producători bio, sector non-bio, dar unde vin tot producătorii și sector de comercianți.
Și-atunci, dacă vrei, poți cumpăra direct de la producător. Îl și cunoști. Poate că la un moment dat îi poți vizita și ferma. Și dacă te convingi, de exemplu, că folosește soiul Prekos și că roșiile pe care ți le dă arată ca acelea din respectivul soi, poți să și cumperi cu încredere.
Asta ar fi o soluție.
În schimb, dacă vezi că mucronul acela e exagerat de mare... sigur că nimeni nu l-ar mai crede pe producător când spune că roșia e sănătoasă și că n-a fost stimulată.
Ați creat Banca de Resurse Genetice Vegetale la Buzău. O bancă de semințe, de gene. Dar ajung semințele acelea din soiurile românești la fermieri? Acum, fiecare fermă e contactată și vizitată de furnizori de input-uri (materiale necesare unei culturi, de la semințe, la tratamente - n.red.). Fermierul primește totul la poartă de la alte companii...
Eu lucrez de 37 de ani în cercetare. Și vă pot spune că cercetarea românească a fost subfinanțată.
Pe zona de creații pentru sere și solarii la tomate – și nu numai la tomate – România este deficitară.
N-ar trebui să stea lucrurile așa. E o neputință a cercetării românești.
În spații protejate - adică în sere și în solarii – se folosesc hibrizii F1. Iar acest tip de hibrizi se obțin greu, cu o cercetare de nivel ridicat, nu cu una de subzistență, cum s-a încercat în România mai ales după 1990.
Ai nevoie de investiții în aparatură, în resurse și în oameni ca să poți să obții acel fenomen heterozis (creșterea vitalității, a productivității – n.red.) și să poți ține piept companiilor internaționale.
Eu am reușit să obțin așa ceva. Au fost hibrizi pe care i-au obținut care s-au cerut pe piață și încă se mai vând.
Dar am făcut-o cu sacrificii proprii. În 37 de ani de cercetare am avut în jur de 3 săptămâni de concediu. Am văzut marea prima oară în anul 2012.
Asta pentru că am vrut să fac ceva pentru țara asta și pentru cercetare. Și, de aceea, am creat banca de gene, care are acum peste 3.000 de soiuri de tomate.
Pentru că am zis că e necesar să salvez soiurile românești. Și să putem pleca de undeva, de la o căsuță cu semințe și apoi să creăm producători de semințe de multiplicare și să ne repornim cercetarea. Și să putem reveni cu soiurile românești pe piață.
La acest moment, companiile străine nu vând soiuri, ci vând hibrizi. Sămânța hibridă nu poate fi multiplicată. Nu poți să iei semințe din roșii și să cultivi și anul următor.
În acest fel, punând pe piață hibrizi, nu soiuri, companiile au creat dependență. Și își vând semințele hibrid pe bani foarte mulți, în România.
Hibrizii sunt superiori soiurilor tradiționale la productivitate, la păstrare, la rezistența la boli și la dăunători... Și atunci producătorul român e nevoit să cumpere acești hibrizi. Trist este că an de an pleacă foarte mulți bani din România pentru acești hibrizi.
Dar nu are ce face (producătorul - n.red.), pentru că oferta românească pentru sectorul ăsta de producție este foarte mică.
Nu e ușor, au fost multe piedici și încă mai sunt, dar eu cred că merită să luptăm și să salvăm soiurile românești. Și cu cercetare, să le readucem pe piață.