Bogdan Gavaza, fondatorul Școlii Românești din Haga: România nu se termină la graniță. Întrebarea este ce putem construi împreună

Viața în diaspora te transformă, îți pune în față oglinzi și separă România reală de România pe care o porți în tine. Dincolo de granițe începe, fără reperele familiare, o introspecție și o apropiere de țara în care te-ai născut.

Bogdan Gavaza este unul dintre acei români pentru care distanța nu a însemnat și îndepărtarea de România. În 2014 a fondat Școala Românească din Haga, pornind de la o întrebare simplă: ce rămâne românesc în copiii care cresc într-o altă limbă și într-o altă cultură?

Răspunsul pe care l-a găsit în mai bine de 12 ani de activitate merge mult dincolo de limba română: povești, cultură, valori, sentimentul de apartenență, dar și încredere, curiozitate și inteligență emoțională. Pentru Bogdan, identitatea nu trebuie să fie o ancoră în trecut, ci o resursă care îi ajută pe copii să crească și să își construiască propriul drum.

Poate tocmai de aceea, când vorbește despre diaspora, Bogdan nu vorbește despre oameni care trebuie aduși înapoi, ci despre oameni care pot construi de oriunde s-ar afla. Crede că România are deja această rețea, răspândită în marile orașe ale lumii.

Statele mici sau medii „au rareori toate resursele în interiorul frontierelor”, spune el, dar pot deveni foarte puternice dacă știu să își activeze cetățenii și comunitățile din lume. Iar România are deja această rețea. Bogdan o vede ca pe „o hartă privită noaptea”, în care Paris, Bruxelles, Haga, Londra, Chicago, München sau Madrid sunt puncte care se aprind unul după altul.

Pentru el, întrebarea nu mai este „Când vă întoarceți?”, ci „Ce putem construi împreună?”. Experiența acumulată de românii plecați poate circula spre România prin educație, antreprenoriat, investiții, cercetare, transfer de competențe sau pur și simplu prin conectarea oamenilor.

România nu se termină la frontieră, iar un român poate locui departe de țară și, în același timp, să participe concret la viața ei. Poate că aceasta este și una dintre marile lecții ale diasporei: întrebarea „Unde este acasă?” devine, la un moment dat, mai puțin importantă decât „Cine sunt eu, indiferent unde mă aflu?”.

Diaspora m-a învățat că identitatea nu este un drapel pe care îl plantezi pentru a revendica un teritoriu și nici o fotografie a trecutului pe care o porți în valiză. Este o unealtă: îți dă rădăcini suficient de puternice pentru a avea curajul să-ți întinzi aripile. România va câștiga enorm când va privi milioanele de români din afara granițelor prin experiența, competențele și punțile pe care le pot construi, oriunde ar trăi

• Despre plecare – Pentru Bogdan Gavaza, plecarea din România nu înseamnă renunțarea la identitate, ci o ocazie de a o privi diferit. Distanța i-a arătat că poți locui departe de România și, în același timp, să participi concret la viața ei. În cazul său, această legătură s-a transformat în proiecte educaționale și comunitare care îi apropie pe copiii din diaspora de limba, cultura și valorile românești.

• Despre integrare – Integrarea nu înseamnă să alegi între cultura în care ai crescut și cea în care trăiești, ci să înveți să le pui în dialog. Experiența copiilor care cresc între două culturi i-a arătat că această dublă apartenență poate deveni un avantaj: rădăcinile oferă stabilitate, iar libertatea de a privi lumea din mai multe perspective le dă aripi.

• Despre România – Distanța l-a făcut să vadă România mai limpede. A descoperit creativitatea și adaptabilitatea românilor, dar și energia consumată în neîncredere și fragmentare.

• Despre diaspora – Bogdan Gavaza vorbește despre o „Diaspora 2.0”, care nu mai trebuie privită doar prin prisma remitențelor, votului sau întoarcerii acasă, ci ca o rețea de competențe, experiențe, relații, inovație și leadership. Crede că România trebuie să treacă de la întrebarea „Când vă întoarceți?” la „Ce putem construi împreună?” și să creeze mecanisme prin care experiența românilor din afara țării să circule spre România, chiar dacă ei continuă să trăiască în alte țări.

În 2014 ați fondat Școala Românească din Haga. Ce v-a făcut să porniți acest proiect și ce nevoie ați simțit în comunitatea românească din Olanda?

La început a fost o întrebare foarte simplă, pe care probabil și-o pun mulți părinți plecați: ce rămâne românesc în copiii noștri atunci când cresc într-o altă limbă, într-o altă cultură?

Am descoperit repede că răspunsul merge mai departe decât „să vorbească românește”. Limba este poarta. Dincolo de ea sunt poveștile, bunicii, umorul, istoria, gesturile, felul de a simți și, mai ales, sentimentul că aparții unei comunități.

Așa s-a născut Școala Românească din Haga, în 2014. Din dorința de a crea un loc în care copiii să descopere România fără să le-o transformăm într-o obligație sau într-un muzeu al nostalgiei părinților.

În timp, am mers însă mai departe. Dezvoltarea personală a copiilor a devenit unul dintre obiectivele centrale ale școlii: autonomia, curiozitatea, încrederea în sine, inteligența emoțională și o gândire critică solidă. Sunt competențe care îi ajută să crească „vertical” în propria viață și care capătă o importanță aparte într-o lume în care inteligența artificială devine partener cotidian și cu care vom construi forme de colaborare pe care abia începem să le imaginăm.

Și atunci am început să privim altfel rădăcinile și identitatea: ca resurse pentru dezvoltarea copilului, mai departe de fotografia nostalgiei și de ancora în trecut. Dacă știi de unde vii, capeți uneori mai mult curaj să descoperi unde poți ajunge.

Prima generație a diasporei a trăit mult cu dorul de casă, de patrie, de bunici. Este firesc. Copiii noștri cresc însă la Haga, Bruxelles, Paris, Londra sau Amsterdam. Ei nu cresc în nostalgia noastră.

Pentru ei, identitatea poate deveni rădăcina care le permite să crească.

De aceea întrebarea evoluează. Mai puțin „Cum păstrăm identitatea românească?” și mai mult: cum transformăm identitatea într-o resursă care îi face pe copiii noștri mai puternici, mai încrezători și mai bine pregătiți pentru lumea lor?

Cu alte cuvinte: cum transformăm moștenirea în creativitate? Și rădăcinile în orizonturi?

După mai bine de 12 ani de activitate, spuneți că școala de weekend înseamnă mult mai mult decât limba română. Ce înseamnă ea astăzi pentru românii de peste hotare?

Pentru mine, școala comunitară a evoluat de la locul în care învățăm românește la locul în care învățăm să fim noi înșine în mai multe lumi simultan.

Copiii vin pentru limbă, teatru, muzică, cultură și dezvoltare personală. Vin și pentru clătite, ouă încondeiate și cozonaci – ceea ce, să recunoaștem, face uneori parte din pedagogie. Părinții găsesc o comunitate. Profesorii și voluntarii găsesc un spațiu în care pot transmite ceva din experiența lor unei generații care va fi probabil mai europeană și mai multiculturală decât am fost noi.

De aceea vorbesc despre triunghiul copil – părinte – școală. Educația comunitară funcționează atunci când toate cele trei colțuri se susțin reciproc.

Poate cea mai frumoasă reușită apare când un copil încetează să vadă româna drept „limba pe care părinții vor să o vorbesc acasă” și începe să o perceapă ca pe încă o cheie cu care poate deschide lumea.

Ce observați la copiii care cresc între două culturi și ce credeți că îi ajută cel mai mult să își construiască o identitate echilibrată?

Copiii aceștia cresc cu un privilegiu extraordinar, chiar dacă uneori îl trăiesc inițial ca pe o confuzie.

Expunerea simultană la mai multe limbi îi familiarizează de mici cu sonorități diferite, cu structuri și concepte mentale mai diverse. Sunt astfel pregătiți să întâlnească o lume multiculturală în care capacitatea de a înțelege o multitudine de perspective devine o resursă prețioasă.

Ei descoperă devreme că lumea poate fi privită din mai multe unghiuri. Acasă există un set de repere, la școală altul, în societate poate un al treilea. Dacă îi împingem să aleagă între ele, identitatea devine o tensiune. Dacă îi ajutăm să le integreze, identitatea devine o competență.

Am văzut copii care, după ce și-au găsit această siguranță interioară, au început să-și formuleze cu totul altfel ambițiile. Îmi amintesc întrebarea unui copil: „Cum pot să devin scriitor?”

Pentru mine, astfel de momente spun enorm. Copilul întreabă mai puțin cine este și începe să întrebe cine poate deveni.

De aceea prefer imaginea rădăcinilor și aripilor. Rădăcinile oferă stabilitate. Aripile dau libertate.

Educația bună le cultivă pe amândouă.

Vorbiți despre „Diaspora 2.0”, ca despre o diasporă care generează capital uman, competențe, inovație și leadership. Ce ar trebui să facă România pentru a valorifica această nouă etapă?

Primul pas este o schimbare de perspectivă.

Mult timp, diaspora a fost privită prin trei lentile: remitențe, vot și întoarcerea acasă. Toate au importanța lor, dar descriu doar o parte din realitate.

Diaspora de astăzi înseamnă milioane de oameni integrați în universități, companii, administrații, spitale, centre de cercetare, antreprenoriat și industrii creative din întreaga lume. Ei acumulează competențe, relații, practici profesionale, capital și o extraordinară capacitate de a compara sisteme.

Aceasta poate fi Diaspora 2.0.

România poate construi mecanisme prin care această experiență să circule: rețele profesionale, proiecte comune, mentorat, investiții, transfer de competențe, cercetare, educație și implicare temporară în proiecte strategice.

Dar infrastructura singură rezolvă doar o parte a problemei. Mai există ceva, poate mai greu de măsurat: cultura colaborării.

În România de astăzi, o parte importantă a dialogului rămâne prinsă în resentiment, neîncredere și orgoliu. Consumăm astfel o energie extraordinară pentru a stabili cine are dreptate, cine este vinovat sau cine merită mai mult – energie care ar putea merge spre întrebarea: ce putem construi împreună?

Aici inteligența emoțională mi se pare aproape o infrastructură invizibilă a dezvoltării. O masă critică de oameni cu o stimă de sine sănătoasă poate ieși mai ușor din logica „ochi pentru ochi” sau din atât de românescul „să moară capra vecinului”. Un om care nu are nevoie să-l micșoreze pe celălalt pentru a se simți el însuși mai mare devine mai disponibil pentru colaborare.

Din fericire, văd numeroase inițiative private care lucrează tocmai în această direcție. Mi-ar plăcea ca exemplul să vină mai puternic și de la cei aflați la putere. Corupția, ego-ul și nivelul redus de inteligență emoțională pe care îl vedem încă la unii dintre cei care ar putea da tonul societății erodează tocmai încrederea de care avem nevoie pentru a construi împreună.

Lumea de mâine va însemna poate mai puțin casa construită pentru o eventuală întoarcere în România și mai mult podurile construite spre România cât timp trăim în lume.

Întrebarea relevantă devine astfel mai puțin „Cum îi aducem pe români înapoi?” și mai mult: „Cum facem ca experiența lor să circule spre România, chiar dacă ei continuă să trăiască la Paris, Haga, Chicago sau Londra?”

Susțineți dezvoltarea unei rețele europene a școlilor comunitare românești, întrucât conectarea comunităților amplifică impactul fiecărui proiect. Cum ar arăta în viziunea dumneavoastră această rețea?

Am ajutat la fondarea mai multor școli de weekend inspirate din modelul școlii noastre, în Franța și Belgia. Astăzi există în Europa numeroase inițiative extraordinare, create adesea prin energia câtorva oameni. Tocmai aici se află și fragilitatea lor: fiecare reinventează aproape singură programa, materialele, formarea profesorilor, finanțarea și relația cu instituțiile.

Mi-o imaginez ca pe o infrastructură flexibilă, în care împărtășim programe educaționale, profesori, formări, spectacole, invitați, experiențe și instrumente digitale. Un copil din Haga ar putea lucra la un proiect cu un copil din Bruxelles, Paris, Viena sau Madrid.

Și apare un efect mult mai important: copiii descoperă că identitatea lor românească nu este o particularitate izolată a familiei lor. Fac parte dintr-o generație europeană de tineri români.

Am lansat deja două inițiative în această direcție: Uniunea Școlilor Românești din Olanda și comunitatea bunelor practici pentru școlile românești de weekend – dascal.eu.

Ambiția este ca fiecare școală să rămână profund ancorată în propria comunitate și, în același timp, să facă parte dintr-o comunitate mai mare.

Din aceeași viziune s-a născut și TEDx Parc du Cinquantenaire ED, primul TEDx în limba română organizat peste hotare, dedicat viitorului educației, culturii și tehnologiei. Ce ați vrut să construiți prin acest proiect și ce spune el despre felul în care vedeți rolul românilor din diaspora?

Cu TEDx Parc du Cinquantenaire ED încercăm să facem un lucru simplu în aparență: să producem din diaspora idei care pot circula spre diaspora, spre România și apoi mai departe.

Pe tema educației vom aduce împreună perspective care rareori se întâlnesc în aceeași sală: spiritualitate cu părintele Constantin Necula, perspectiva unui om care a privit literalmente lumea din cosmos cu Dumitru-Dorin Prunariu, știință cu cercetătorul Cristian Presură, educație și lumea copiilor cu Prințesa Urbană din Olanda și multe alte voci.

Faptul că primul TEDx în limba română din afara României are loc la Bruxelles are și o valoare simbolică. Limba română intră într-un spațiu internațional al ideilor, ca limbă în care putem vorbi despre viitor.

Tema noastră, Legacy × Creativity, pune tocmai această întrebare: ce facem cu ceea ce moștenim?

Putem purta moștenirea ca pe un bagaj greu. Sau o putem transforma în materie primă pentru creație.

Pentru mine, acesta este și rolul matur al diasporei: să transforme distanța în perspectivă și experiența acumulată între lumi în capacitatea de a construi punți.

Vă așteptăm cu drag la primul TEDx în limba română organizat peste hotare, pe growingtogether.us.

Spuneați că identitatea poate evolua de la nostalgie, care este uneori o frână, la o unealtă care îi ajută pe tineri să crească „vertical”. Cum putem păstra legătura cu România fără ca identitatea să însemne doar privirea înapoi?

Există tentația de a transforma identitatea într-o fotografie de familie: o păstrăm cu grijă, o scoatem din când în când și ne emoționăm privind-o.

Pentru copii, însă, identitatea capătă valoare atunci când devine vie și utilizabilă.

Să cunoști Eminescu contează. La fel de important este să descoperi ce întrebare îți poate pune Eminescu astăzi. Să porți o ie este frumos. Și mai puternic este să înțelegi povestea, creativitatea și comunitatea din spatele ei.

Astfel consolidăm și o stimă de sine sănătoasă: copilul știe de unde vine, iar originea îi oferă un punct de plecare fără să-i deseneze limita până la care poate ajunge.

Identitatea devine astfel o unealtă pentru viitor, mai departe de ancora în trecut și de simpla fotografie a ceea ce a fost.

A crește „vertical” înseamnă pentru mine să ai suficiente rădăcini pentru a nu te teme de lume și suficientă libertate pentru a nu rămâne captiv în ele.

Ce ar trebui să se schimbe în relația dintre România și diaspora pentru ca experiența acumulată în comunitățile din afara țării să devină un atu al său?

Relația poate evolua de la una predominant afectivă și administrativă către una strategică.

România are în afara frontierelor o rețea umană extraordinară. Un cercetător român din Olanda, un medic din Franța, un antreprenor din Statele Unite sau un inginer din Germania cunosc simultan două lumi. Tocmai această dublă perspectivă are valoare.

În locul întrebării „Când vă întoarceți?”, mi-ar plăcea să auzim mai des: „Ce putem construi împreună?”

Iar dacă România dorește să atragă mai mult din această energie, cel mai convingător argument va fi ceea ce demonstrează prin propriile instituții: îndepărtarea de corupție și apropierea de un sistem în care meritul, competența și integritatea deschid uși.

Oamenii pot contribui fără să-și mute definitiv viața: prin mentorat, investiții, consilii științifice, proiecte educaționale, antreprenoriat, transfer tehnologic sau simpla conectare a unor oameni care altfel nu s-ar fi întâlnit.

Apartenența poate funcționa în rețea.

Dacă diaspora nu mai este doar o comunitate răspândită în lume, ci una dintre cele mai valoroase resurse strategice ale României, cum ar trebui România să se raporteze la ea în următorii 10 ani?

Ca la un partener, mai degrabă decât ca la o categorie administrativă.

În următorii zece ani mi-ar plăcea să văd România construind o adevărată infrastructură a inteligenței sale globale: profesioniști, cercetători, antreprenori, artiști, profesori și lideri comunitari conectați între ei și cu proiectele strategice ale țării.

Statele mici sau medii au rareori toate resursele în interiorul frontierelor. Pot însă deveni foarte puternice atunci când știu să activeze rețelele propriilor cetățeni și comunități din lume.

România are deja această rețea.

Îmi place să mi-o imaginez ca pe o hartă privită noaptea: Paris, Bruxelles, Haga, Londra, Chicago, München, Madrid – puncte care se aprind unul după altul.

Milioane de noduri sunt deja aprinse. Ceea ce lipsește încă este arhitectura care să le conecteze.

Ce a însemnat România pentru dumneavoastră în anii în care v-ați construit viața și cariera în afara țării?

La început, România era în primul rând locul din care plecasem.

Am plecat supărați pe sistemul comunist și purtând cu noi inclusiv teama de asociere cu autoritățile, unul dintre reflexele lăsate de Securitate în generația noastră și în cea a părinților noștri.

Cu timpul, România a devenit ceva mult mai complex: o limbă, niște reflexe, oameni, amintiri, contradicții și un anumit fel de a privi lumea.

Distanța produce un fenomen interesant: separă țara reală de țara pe care o porți în tine.

Am înțeles astfel că poți locui departe de România și, în același timp, să participi foarte concret la viața ei. Pentru mine, Școala Românească din Haga, proiectele comunitare sau TEDx sunt tocmai forme ale acestei relații active.

Poate că distanța transformă uneori apartenența dintr-un dat într-o alegere.

Care este lucrul pe care l-ați înțeles despre România abia după ce ați plecat?

Că România este mult mai diversă decât imaginea pe care o aveam despre ea când locuiam acolo.

De la distanță vezi mai limpede și calitățile, și slăbiciunile. Descoperi câtă creativitate, adaptabilitate și inteligență există în cultura din care vii, dar observi și câtă energie consumăm uneori în neîncredere, fragmentare și competiții sterile.

Poate cea mai importantă descoperire a fost aceasta:

România nu se termină la frontieră.

Există astăzi o Românie geografică și o Românie umană răspândită în lume.

Și există un paradox pe care l-am descoperit în propria viață: distanța m-a apropiat de rădăcini. De când trăiesc în diaspora mă simt mai atras de portul tradițional, de istorie și de întrebările despre propriile mele rădăcini.

Poate pentru că abia atunci când ceva încetează să mai fie decorul cotidian începi să-l privești cu adevărat.

Care este lucrul pe care l-ați înțeles despre dumneavoastră abia după ce ați trăit în afara țării?

Că expatrierea este, înainte de toate, o formă de introspecție.

Când dispar reperele familiare, începi să descoperi ce aparține cu adevărat personalității tale și ce ai preluat pur și simplu din mediul în care ai crescut.

Am trăit în mai multe culturi și fiecare mi-a pus în față o altă oglindă. Într-una descoperi disciplina, în alta libertatea, în alta relația cu autoritatea sau comunitatea.

La început există poate reflexul exploratorului de altădată: ajungi într-un loc și plantezi simbolic drapelul. Aici este casa mea. Acolo este țara mea. Aici aparțin. Dincolo sunt străin.

Cu timpul, drapelul devine mai puțin important.

Și întrebarea obsesivă „Unde este acasă?” lasă loc uneia mai fertile: „Cine sunt eu, indiferent unde mă aflu?”

Pentru mine, aceasta este una dintre marile lecții ale expatriării.

Ce v-ați dori să înțeleagă România despre diaspora, dincolo de clișee?

Că diaspora nu este un bloc omogen și nici o Românie miniaturală transplantată peste hotare.

Sunt milioane de istorii individuale: succes, eșec, curaj, singurătate, integrare, sacrificiu, reinventare. Unii vor reveni, alții vor rămâne, iar copiii lor vor avea identități multiple.

Aș vrea mai ales să depășim imaginea românului plecat măsurat prin câți bani trimite acasă sau prin promisiunea întoarcerii.

Poate că cea mai valoroasă resursă pe care o poate trimite acasă un om după douăzeci de ani petrecuți într-o altă societate este omul care a devenit între timp.

Diaspora este un imens laborator în care românii experimentează alte sisteme, alte culturi organizaționale și alte moduri de a construi societatea.

Această experiență valorează poate mai mult decât remitențele.

Dacă ar fi să formulați o singură lecție pentru un tânăr care vrea să plece, care ar fi aceea?

Pleacă pentru a descoperi, mai degrabă decât pentru a fugi.

Pentru că distanța geografică are o proprietate interesantă: lucrurile de care fugi au obiceiul să călătorească în același bagaj cu tine.

Dacă plecarea devine explorare, fiecare cultură întâlnită îți oferă în schimb o oglindă nouă.

Învață limba locului. Intră cu adevărat în cultura lui. Fă prieteni dincolo de comunitatea românească. Privește cum funcționează instituțiile, oamenii și relațiile.

Și păstrează suficient din locul de unde vii încât, într-o zi, să poți pune lumile acestea în dialog.

Plecarea schimbă geografia. Curiozitatea cu care o trăiești te poate schimba pe tine.

Cum credeți sau sperați că va arăta România peste 10 ani?

Aș lega aici două revoluții care se conturează: inteligența artificială și inteligența emoțională. Una ne mărește capacitatea de a face. Cealaltă poate crește capacitatea de a înțelege de ce și pentru cine facem.

Mi-ar plăcea o Românie ceva mai puțin preocupată să demonstreze cine are dreptate și mult mai interesată de ceea ce putem construi împreună.

O Românie în care educația dezvoltă autonomie, curiozitate și discernământ, în care competența cântărește mai mult decât apartenența la un cerc și în care succesul unui român din Amsterdam, Bruxelles, Chicago sau București este văzut ca parte a aceluiași capital colectiv.

Peste zece ani vom trăi într-o lume profund transformată de inteligența artificială. Marea provocare pentru România va fi, cred, mai puțin să-i învățăm pe copii să concureze cu AI și mai mult să-i pregătim pentru ceea ce devine cu adevărat valoros într-o asemenea lume: să pună întrebările potrivite, să discearnă, să creeze, să colaboreze, să-și asume decizii și să rămână profund umani.

Informația, pe care școala a tratat-o mult timp ca pe o resursă rară, devine aproape instantaneu accesibilă. În schimb, capacitatea de a-i da sens, de a conecta domenii diferite, de a distinge informația de manipulare și de a transforma cunoașterea în inițiativă va deveni un capital esențial.

România are aici o oportunitate extraordinară: să pregătească o generație care folosește AI-ul ca multiplicator al inteligenței și creativității sale, păstrând omul la originea întrebării și a alegerii.

Dar aș spera ca această revoluție tehnologică să fie însoțită de una poate mai discretă: răspândirea instrumentelor inteligenței emoționale.

Să învățăm mai devreme să ne recunoaștem emoțiile, fricile și nevoile, să înțelegem ce ne aparține și ce proiectăm asupra celuilalt. Un om care își înțelege mai bine propriile nevoi poate deveni mai responsabil pentru propria devenire și, tocmai de aceea, mai disponibil pentru colaborare.

Îmi imaginez o societate construită astfel dinspre interior spre exterior: de la sine către familie, de la familie către cercul apropiat, apoi către comunitate.

Tehnologia ne permite deja să păstrăm o legătură extraordinar de strânsă cu cei dragi aflați la mii de kilometri. Dar există aici un paradox: putem fi foarte aproape de cineva aflat la 2.000 de kilometri și foarte departe de omul aflat la doi metri de noi.

De cerșetorul de pe stradă. De vecinul singur. De persoana care suferă într-un loc pe care poate nu îl vom vedea niciodată.

Inteligența emoțională poate micșora și această distanță.

Pentru că suntem interdependenți. Devenirea mea depinde de ceilalți, iar alegerile mele îi ating la rândul lor. O comunitate matură începe cu responsabilitatea față de sine și se extinde treptat spre capacitatea de a-l include și pe cel aflat dincolo de cercul nostru imediat.

Există însă și cealaltă față a lumii hiperconectate.

Pe măsură ce instrumentele digitale devin mai sofisticate, cresc și posibilitățile de a ne anticipa comportamentele, de a ne capta atenția și de a ne influența alegerile. De aceea, alfabetizarea viitorului va cuprinde, alături de AI și inteligență emoțională, înțelegerea mecanismelor de persuasiune, manipulare informațională și inginerie socială.

Cu un secol în urmă, alfabetizarea însemna să știi să citești un text. Mâine va însemna și să înțelegi cine încearcă să te citească pe tine.

Cu cât cunoaștem mai bine aceste mecanisme, cu atât putem rămâne cetățeni care aleg, în loc să devenim produse ale sistemelor care încearcă să ne modeleze atenția și comportamentul.

Și mai sper ceva: ca peste zece ani să folosim mult mai rar expresiile „românii din țară” și „românii din diaspora”.

Într-o lume în care ideile, competențele, emoțiile și proiectele traversează granițele aproape instantaneu, această frontieră își pierde treptat relevanța.

Poate România pe care mi-o imaginez peste zece ani va fi mai puțin definită de locul în care se află românii și mai mult de ceea ce sunt capabili să construiască împreună.

Pentru că, până la urmă:

Geografia spune unde locuim. Contribuția spune cărei comunități îi aparținem.