Suferința populației din Gaza este de fapt un factor pe care Hamas a mizat de la început pentru a puncta la capitolul imagine: era de neconceput ca Israelul să nu riposteze militar, condiții în care victimele civile într-un spațiu atât de dens populat precum Gaza erau inevitabile.
Mai poate fi Benjamin Netanyahu liderul care să ducă până la capăt acest război, în condițiile în care catastrofa umanitară are proporții uriașe? Ce șanse reale are soluția celor două state și ce înseamnă recunoașterea statului palestinian de unele state europene?
Expertul în Orientul Mijlociu Raluca Moldovan argumentează, în interviul pentru spotmedia.ro, că statul palestinian nu va lua naștere doar pentru că alte state terțe îl recunosc, deoarece atribuțiile statalității nu pot veni din exterior, iar această calitate nu poate fi declarată prin fiat.
Principalele idei ale interviului pentru spotmedia.ro:
- Netanyahu nu are de ales, trebuie să continue, în ciuda presiunilor domestice și internaționale;
- Din această perspectivă, a faptului că reabilitarea politică a lui Netahyahu este aproape imposibilă acum, poate că este mai bine ca Netanyahu să poarte acest război până la capăt. El se află în poziția ingrată a unui lider de război care va fi blamat oricum pentru marea majoritate a greșelilor comise în gestionarea conflictului, multe care i se pot, fără îndoială, imputa direct;
- Există încă mulți coordonatori Hamas, să le spunem așa, activi la nivelul de grass-roots, nu neapărat la nivelul conducerii politice și militare, ale căror identități ca operativi nu sunt cunoscute de serviciile secrete, ei reușind să își mențină identitatea civilă;
- Suferința populației din Gaza este de fapt un factor pe care Hamas a mizat de la început pentru a puncta la capitolul imagine: era de neconceput ca Israelul să nu riposteze militar;
- Hamas a avut la dispoziție 14 ani pentru a se infiltra adânc în fibra socială a Fâșiei și a-și crea rețele de operativi și simpatizanți care, foarte probabil, în contextul actualului conflict, au intrat într-o fază de hibernare, dar care se pot ușor reactiva odată ce se ajunge la o încetare de durată a focului;
- Am mari îndoieli că protestatarii care continuă să ocupe campusurile universitare din SUA, Franța, Marea Britanie, chiar și România, fac o distincție clară între membrii Hamas și populația civilă din Gaza, pentru că sunt toți incluși în categoria generică de victime ale agresiunii israeliene, fapt care riscă să minimizeze brutalitatea atacului Hamas din 7 octombrie împotriva unei populații, și ea, în mare majoritate, civilă;
- Statul palestinian nu va lua naștere doar pentru că alte state terțe îl recunosc, deoarece atribuțiile statalității nu pot veni din exterior, iar această calitate nu poate fi declarată prin fiat. Acest stat va apărea doar când cele două părți principale implicate vor ajunge la un acord durabil în privința celor 3 probleme care reprezintă miezul problemei: divizarea teritoriului și statutul Ierusalimului de Est, refugiații și garanțiile de securitate;
- Punerea semnului egal, chiar și implicit, între Netanyahu și liderii Hamas în timpul recentelor declarații ale procurorului ICJ, Karim Khan, riscă să creeze un precedent extrem de periculos prin care liderii unui stat aflat în situație de legitimă apărare pot fi urmăriți penal sau arestați. Se poate crea astfel o situație de relativism moral în care orice este egal cu orice altceva, fără nicio distincție de context sau circumstanțe.
Raluca Moldovan este conferențiar universitar la Universitatea Babeș-Bolyai, aria ei de expertiză acoperind tematici ale Orientului Mijlociu. Raluca Moldovan este și membră a Asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE).
Uciderea mai multor civili dintr-o tabără din Rafah a ridicat și mai multe semne de întrebare privind operațiunile Israelului în Gaza. Cum s-a ajuns aici? Unde a fost punctul nevralgic al Israelului?
Operațiunea întreprinsă de IDF a venit ca răspuns la o serie de rachete lansate de Hamas spre centrul orașului Tel Aviv în data de 26 mai, primul atac de acest fel al organizației după mai multe luni de zile, care dovedește că Hamas are în continuare capacitatea de a pune probleme de securitate serioase Israelului.
Deși premierul Netanyahu a insistat că aceasta a fost o lovitură precisă, chirurgicală, un comunicat al Ministerului Sănătății din Gaza, aflat sub controlul Hamas, susține că un număr de cel puțin 45 de persoane din tabăra de refugiați au fost ucise, ceea ce afectează și mai mult imaginea Israelului în ochii opiniei publice internaționale.
Netanyahu, vorbind în fața Knessetului, a declarat că va exista o investigație privind această operațiune care a dus de asemenea și la uciderea a doi conducători ai Hamas, dar că Israelul nu intenționează să înceteze operațiunile în zona Rafah până la obținerea a ceea ce el a numit victoria totală.
Problema pe care o văd eu aici este că Israelul, și mai ales Netanyahu, au ajuns într-un punct din care este extrem de dificil să dea înapoi, deoarece se află sub tirania așteptărilor, ca să spun așa, așteptări setate de însuși premierul israelian, care declara la începutul conflictului că Israelul va zdrobi Hamas în totalitate.
Orice succes mai mic decât o victorie totală, sub această retorică, poate fi privit ca un eșec, iar Netanyahu nu are de ales, trebuie să continue, în ciuda presiunilor domestice și internaționale, pentru a nu da această impresie. Hamas, în schimb, are de confirmat niște așteptări mult mai modeste: pentru ei, însăși supraviețuirea în aceste condiții este o reușită.
Mai poate fi Benjamin Netanyahu liderul care să conducă acest război al Israelului în Gaza? Care sunt argumentele pentru care e mai bine ca Netanyahu să încheie războiul pe care l-a început și care sunt argumentele contra? Un alt lider al Israelului ar putea repara pagubele, atât în termeni de catastrofă umanitară, cât și în termeni de imagine?
Netanyahu și-a pierdut mult din credibilitate, atât pe plan intern cât și pe plan extern, prin modul în care a gestionat această criză care, în opinia mea, va marca finalul unei cariere politice longevive și traversate de numeroase crize.
Din această perspectivă, a faptului că reabilitarea sa politică este aproape imposibilă acum (date fiind și problemele pe care le are cu justiția israeliană pentru fapte de corupție, luare de mită și abuz în serviciu), poate că este mai bine ca Netanyahu să poarte acest război până la capăt: el se află în poziția ingrată a unui lider de război care va fi blamat oricum pentru marea majoritate a greșelilor comise în gestionarea conflictului, multe care i se pot, fără îndoială, imputa direct.
Dar atât timp cât el se bucură (încă) de încrederea comandanților IDF și de cea a membrilor cabinetului de război, iar presiunea publică rămâne la cote acceptabile, este posibil ca Netanyahu să ducă acest război până la un punct (cât mai aproape de) final.
Pe de altă parte, imaginea unui Netahyahu, care a declarat ieri în fața Knessetului că bombardamentul de duminică a fost o eroare tragică, nu este de natură să inspire încredere și credibilitate, în condițiile în care zeci de familii din Israel așteaptă și acum întoarcerea ostaticilor deținuți de Hamas în condiții greu de imaginat de mai bine de jumătate de an.
Greșeala lui Netanyahu nu a fost că a încercat să ducă un război pentru a elimina Hamas după atacul din 7 octombrie, ci că a făcut acest lucru adesea dintr-o poziție de prea mare aroganță, care îl împiedică să asculte și alte voci, ceea ce a condus în mare măsură la tragedia umanitară la care asistăm, iar acțiunile sale au consecințe asupra statului însuși.
Nu cred ca Netanyahu va încheia anul acesta din postura de premier, dar oricine va fi succesorul său (se vehiculează adesea numele lui Benny Gantz ca înlocuitor) va porni dintr-o poziție extrem de dificilă, mai ales în ceea ce privește restaurarea capitalului de imagine al statului evreu pe plan internațional, ca să nu menționez dificila problema de a securiza Gaza pe termen mediu și lung, într-un fel sau altul.
Informațiile serviciilor secrete arată că destructurarea Hamas, obiectivul mare al Israelului în Gaza, s-a produs în proporții mici, sub 50%. Care este punctul forte al Hamas, militar și politic deopotrivă?
Acest punct forte are, în continuare, foarte mult de-a face cu structura și ramificațiile organizației în Fâșia Gaza și în rândul populației din regiune. Există încă mulți coordonatori Hamas, să le spunem așa, activi la nivelul de grass-roots, nu neapărat la nivelul conducerii politice și militare, ale căror identități ca operativi nu sunt cunoscute de serviciile secrete, ei reușind să își mențină identitatea civilă.
În plus, în cazul unei astfel de organizații, care nu ezită în a folosi infrastructura civilă pentru a-și atinge scopurile și populația civilă ca scuturi umane și masă de manevră, nu putem vorbi de o delimitare clară între membrii Hamas cu „acte în regulă”, ca să zic așa, și grupuri civile care le acordă sprijin în continuare și ajută la supraviețuirea organizației.
Narativul Hamas prinde încă destul de mult în rândul populației, Hamas reprezentând în acest caz în primul rând o idee, o ideologie a distrugerii care este extrem de dificil de înfrânt, pentru că reprezintă un adversar împotriva căruia tancurile și rachetele nu pot lupta.
Hamas a avut la dispoziție 14 ani pentru a se infiltra adânc în fibra socială a Fâșiei și a-și crea rețele de operativi și simpatizanți care, foarte probabil, în contextul actualului conflict, au intrat într-o fază de hibernare, dar care se pot ușor reactiva odată ce se ajunge la o încetare de durată a focului.
Să nu uităm, obiectivul declarat al Hamas, inclus în constituția sa din 1987, nu este să contribuie la o pace durabilă sau să ajute la implementarea soluției celor două state, ci să distrugă statul Israel, chiar în condițiile în care ar putea fi formulată o astfel de soluție. Este greu de crezut că un astfel de scop poate fi abandonat, chiar și la finalul acestui război.
Cauza palestiniană creează mișcări civice în întregul Occident. A reușit Hamas să preia narativul palestinian și să fie unicul reprezentant?
Aș spune că a reușit să facă acest lucru într-o proporție semnificativă, pentru că nu prea se aud alte voci palestiniene în spațiul public, mă refer aici în special la Fatah/Autoritatea Palestiniană.
Hamas a încercat, cu destul succes, să se auto-reprezinte în postura de victimă a unui stat puternic militarizat împotriva căruia membrii săi luptă ca apărători ai libertății și autodeterminării.
Am mari îndoieli că protestatarii care continuă să ocupe campusurile universitare din SUA, Franța, Marea Britanie, chiar și România, fac o distincție clară între membrii Hamas și populația civilă din Gaza, pentru că sunt toți incluși în categoria generică de victime ale agresiunii israeliene, fapt care riscă să minimizeze brutalitatea atacului Hamas din 7 octombrie împotriva unei populații, și ea, în mare majoritate, civile.
O astfel de gândire ne arată succesul de imagine al narativului propagat de Hamas, care exploatează simpatia globală pentru victimele tragediei umanitare din Gaza fără a-și asuma nicio urmă de responsabilitate pentru faptul că această suferință li se datorează în mare măsură, ca urmare a atacului plănuit și executat în 7 octombrie și a faptului că, în continuare, cu un cinism greu de descris în cuvinte, se folosesc de suferința populației civile pe care au manipulat-o și îndoctrinat-o de aproape 2 decenii, de când se află la conducerea Fâșiei pentru a continua un război în care – culmea ironiei – principalele victime nu se află în rândul propriilor membri activi.
Mai mult, aș spune că suferința populației din Gaza este de fapt un factor pe care Hamas a mizat de la început pentru a puncta la capitolul imagine: era de neconceput ca Israelul să nu riposteze militar, condiții în care victimele civile într-un spațiu atât de dens populat precum Gaza erau inevitabile.
Cum evaluați poziționarea Autorității Palestiniene, a lui Abbas? Are vreun rol în obținerea păcii?
Autoritatea Palestiniană/Fatah, prin persoana liderilor săi, în special Mahmoud Abbas, în mare parte a strălucit prin absență de la începutul conflictului, cu excepția câtorva luări de poziție timide și lipsite de orice rezultat practic.
Acest fapt ne arată caracterul complet sclerotic și ineficient al conducerii de la Ramallah, a cărei legitimitate însăși este pusă la îndoială: ultima oară când au avut loc alegeri în Cisiordania a fost în 2006, de atunci mandatele fiind prelungite automat an după an.
Fatah nu a fost până acum implicată în discuțiile privind un acord de încetare a focului în Gaza, care au avut loc la Cairo sau în Qatar, ceea ce riscă să creeze impresia că Hamas este de fapt vocea legitimă și reprezentativă a cauzei palestiniene, ceea ce ar fi o mare greșeală.
Se vorbește din nou, din ce în ce mai mult, despre soluția celor două state, iar recenta recunoaștere a statului palestinian de către țări precum Spania, Norvegia și Irlanda are drept scop tocmai o repunere a acestei chestiuni pe agenda internațională, dincolo de valoarea simbolică a gestului.
Or, nicio soluție a celor două state nu poate fi viabilă fără implicarea celor care reprezintă, chiar și în acest mod ineficient, majoritatea populației palestiniene. La modul ideal, ar fi nevoie de o nouă conducere a Fatah, capabilă să negocieze în mod real pentru cauza palestiniană, dar acest lucru nu se poate face în absența unui proces electoral legitim și democratic pentru care deocamdată nu există nici condiții, nici voință politică.
Statul palestinian nu va lua naștere doar pentru că alte state terțe îl recunosc, deoarece atribuțiile statalității nu pot veni din exterior, iar această calitate nu poate fi declarată prin fiat. Acest stat va apărea doar când cele două părți principale implicate vor ajunge la un acord durabil în privința celor 3 probleme care reprezintă miezul problemei: divizarea teritoriului și statutul Ierusalimului de Est, refugiații și garanțiile de securitate.
Iar deocamdată, una dintre aceste părți este guvernată de un premier extrem de contestat, care probabil va fi schimbat prin alegeri, iar cealaltă de o formațiune incapabilă să reprezinte o populație care are nevoie disperată de leadership autentic.
Procesul de la Haga îi așază pe același taler pe Netanyahu și pe Sinwar, liderul politic al Hamas, fapt denunțat de președintele Biden ca având consecințe dezastruoase. Cum vedeți acest lucru? Sunt cei doi lideri compatibili în ceea ce privește acuzațiile sau nu e vorba doar despre crimele umanitare?
Punerea semnului de egal, chiar implicit, între Netanyahu și liderii Hamas în timpul recentelor declarații ale procurorului ICJ, Karim Khan, riscă să creeze un precedent extrem de periculos prin care liderii unui stat aflat în situație de legitimă apărare pot fi urmăriți penal sau arestați.
Se poate crea astfel o situație de relativism moral în care orice este egal cu orice altceva, fără nicio distincție de context sau circumstanțe. Mai mult, nu putem să nu ne întrebăm în ce măsură presiunea opiniei publice internaționale, în mare măsură anti-Israel, a contribuit la luarea acestei decizii, ceea ce ridică semne de întrebare privind imparțialitatea ICJ.
În plus, cererea de mandat de arestare împotriva premierului israelian pornește de la premisa că acesta a întreprins deliberat acțiuni care au dus a moartea populației civile, fapt extrem de greu de dovedit în timpul unui proces, dacă se va ajunge acolo.
Or, în cazul lui Sinwar, nu încape îndoială că acțiunile întreprinse de Hamas sub comanda sa au avut un caracter deliberat, premeditat și au vizat în marea majoritate o populație civilă bine țintită și lipsită de apărare, că actele de violență comise au avut scopul de a induce un sentiment de teroare generalizată și că au fost în bună parte regizate ca parte a unui spectacol grotesc al ororii (dacă ne gândim la filmările realizate de teroriștii Hamas în cursul evenimentelor din 7 octombrie).
Sigur că Netanyahu nu este în niciun fel un lider ideal și că poartă o mare responsabilitate pentru situația de fapt, dar de aici până a fi urmărit penal pentru îndeplinirea deliberată a unui genocid este totuși o distanță. El oricum este urmărit penal pentru diverse capete de acuzare de către justiția israeliană și, cel mai probabil, va răspunde penal pentru acestea după încheierea mandatului său. Dar punerea semnului egal între el și Sinwar, sau Putin, sau Qaddafi, duce la crearea unor false echivalențe între agresor și agresat.
Chiar dacă se va ajunge la emiterea unor astfel de mandate, ele vor fi aproape imposibil de pus în practică, și vor avea mai mult o valoare simbolică, mai ales în cazul liderilor Hamas: Sinwar se ascunde undeva în Gaza, de unde nu va pleca prea curând, iar Ismail Haniyeh este in Qatar, stat care nu a semnat protocolul ICJ. Iar emiterea unor mandate cu o pură valoare simbolică nu este de natură să consolideze credibilitatea internațională a Tribunalului de la Haga.