Un sat din Ialomița, cu un islaz amețitor de frumos, Murgeanca e numele lui, de un rural autentic, în care părinții ar vrea să se întoarcă de acolo de unde muncesc în străinătate, în vreme ce copiii au rămas acasă, cu bunicii. O școală pentru care a obținut finanțări și un vecin Jan pasionat de horticultură, care ar vrea să știe mai multe despre banii europeni, pentru a-și transforma livada într-o afacere de succes.
Este satul în care Mihaela Stan a venit acum șapte ani, mergând pe firul unor povești spuse de prieteni, și unde a revenit mai întâi pentru a ajuta școala și pe copiii din sat. Astăzi, lectorul universitar de la Londra este candidatul USR PLUS pentru funcția de primar al satului.
SpotMedia.ro vă propune acest exercițiu al deschiderii spre țară, la firul ierbii, unde români care au trăit ani de zile în diaspora revin, pentru a se implica politic. Aduc ei valoare? Sunt sătenii pregătiți să voteze un candidat nou, care le bate la ușă?
Lector la Londra, venit să candideze în Valea Ciorii. Spuneți-mi mai întâi despre acest sat câte ceva.
Valea Ciorii este casa sufletului meu, aici a crescut o rădăcină în 2013, când am venit într-o vizită. Nu aveam neamuri aici, nu aveam prea mare legătură cu locul, în afară de niște prieteni întâlniți pe la vreo 18 ani. Și apoi o fetiță m-a contactat și mi-a și devenit studentă în Londra. În poveștile lor aflasem prima dată de Valea Ciorii.
Eu voiam să văd locul, pentru că era descris într-un fel foarte pitoresc și drag sufletului acestor prieteni ai mei. Și așa a și fost. Am ajuns aici, am văzut și islazul, e ceva unic aici, oprit în timp. Valea Ciorii e mai mult decât islazul de la Murgeanca, sunt oamenii de aici, e o întreagă lume de descris.
Nu v-ați născut acolo.
Nu, nu am niciun neam aici. Când am bătut din poartă în poartă, să cunosc oamenii, la întrebarea asta am stat cel mai mult timp. E puțin straniu să candidezi într-o localitate de unde nu te tragi.
Eu simt că mă trag, eu am aici rădăcini de șapte ani și simt că am un viitor aici, dar cred că oamenilor de la sat le ia mult mai mult timp să te includă, să te simtă că ești de-al lor. Sunt prieteni, sunt familii care deja m-au inclus, însă la nivelul comunei va fi o muncă de lungă durată.
De ce o candidatură și de ce acum?
Pentru că am simțit în toți acești ani că arunc resurse într-un sac fără fund și abia acum realizez cât de mare e sacul acesta, cât de multe nevoi sunt și câtă lume nu a fost auzită, nu a fost întrebată, aproape nu a existat.
Acum le bat în poartă și e aproape o surpriză și pentru mine, și pentru ei. Avem despre ce vorbi, avem un viitor de discutat împreună.
De ce acum? Sunt mai multe motivații. Acum, pentru că în cariera mea profesională este timp pentru asta. A fost o perioadă în care a trebuit să mă dezvolt ca profesor universitar și acum am o plinătate, am timp și am spațiu pentru a mă dedica unui proiect civic, pentru că până acum a fost o implicare ca ONG-ist, ca om care a găsit o nevoie specifică, e specializat pe acea nevoie, a cret un proiect, l-a îndeplinit.
Energiile mele sunt mai mari de atât, îmi doresc provocarea asta și cred că oamenii din jurul meu au nevoie de energia asta a mea.
Aveți șanse?
În domeniul meu de cercetare, sunt mai multe paliere pentru a avea succes. Am șanse, de exemplu, pentru consilier, am văzut de la început asta, chiar înainte să îmi depun candidatura. Știam că pot să prind un post de consilier la PNL, la PSD, chiar și pe cont propriu.
Șansele aici se schimbă de la zi la zi. Am pornind crezând că nu am șanse, a urmat o perioadă în care am crezut că am șanse, acum vine o perioadă complet tulbure. Îmi place această incertitudine. Povestea se creează acum. Candidând pentru primar, am deschis o portiță mai multor posibilități.
Cum îi simțiți pe oameni? Sunt pregătiți să iasă din logica partidelor-mamut, din logica puterii și să voteze un candidat tânăr, venit de la Londra, care nu are în spate o mare mașinărie?
Am nevoie de susținerea oamenilor. A celor care mă cunosc este. Dar oamenii nu mă cunosc. Mă cunosc oamenii tineri, pentru că am lucrat foarte mult cu școala și părinții copiilor sunt susținătorii mei, văd folosul meu aici. Dar satul este mai mult decât tineretul. Și știm că în această perioadă satul este epuizat. Tineretul și vitalitatea care vine din tineret nu mai sunt ce au fost.
Și atunci este cealaltă poveste, a oamenilor care nu mă cunosc, oamenii mai în vârstă, care nu mă cunosc, care sunt mai precauți și e de înțeles, pentru că au fost de foarte multe ori păcăliți, mai ales de oameni noi, care vin și promit. Și aici îi înțeleg foarte bine.
Ei nu îmi dau șanse, asta nu e o surpriză acum. Surpriza vine atunci când te prezinți cu tot sufletul tău și explici ce ai făcut, cine ești.
Este acea reținere, acea frică, eu o numesc îngenunchere, îngenunchere a fricii, a incertitudinii. Nu am crezut că această teamă este atât de adâncă în satul românesc.
Ce le-ați promis acestor oameni?
Eu nu m-am apucat de asta fără să îmi fac un prospect. Toată cercetarea mea în domeniul academic m-a pregătit pentru analiză.
Eu le-am împărțit în patru capitole. Nu le-aș spune promisiuni, eu am proiecte, ce pot propune e că depun tot efortul. Mai ales în zona de educație mă simt pregătită. Eu vreau Valea Ciorii educată, dar ăsta e al treilea obiectiv.
Lucrul cu care rezonează aici săteanul este bunăstarea și vreau o Valea Ciorii bogată, un capitol de proiect e despre asta și mă gândesc cum putem atrage resurse în sat. Am atras resurse pentru partea aceasta a mea de luptă cu abandonul școlar, cu transportul la liceu, acolo am atras sponsorizări, știu ce trebuie să fac.
Acum vorbim la nivel macro, de resurse pentru toată comuna: pentru infrastructură, pentru tinerii fermieri, antreprenorii pe care îi avem în sat. Și asta ține de a pune la bătaie resursele mele și de cercetător și analist, dar și rețeaua mea de experți și foruri decizionale, academice, practice, profesionale, care pot veni aici și consilia.
De pildă, un consilier pe fonduri europene: cum să scrii un proiect ca să obții fonduri europene. Asta pot promite. Pot furniza acea resursă intelectuală, prin care să avem acest acces la fonduri europene. Asta ține de Valea Ciorii bogată.
Mai este și Valea Ciorii conectată. Aici e o luptă lungă de-a mea, am simțit din prima cât de greu e să ajungi aici. Era și un avantaj, s-a păstrat acest loc atât de frumos, încremenit în timp, dar și un dezavantaj, pentru că oamenii nu își pot găsi ușor locuri de muncă în orașele învecinate, liceenii nu pot ajunge la școală decât cu costuri enorme. Și atunci conectarea e cheia. Conectarea prin Internet și cablu – le luăm de-a gata în oraș.
Apoi Valea Ciorii educată, avem investiții de făcut la școală, de continuat proiectele.
Și mai e Valea Ciorii curată. Avem niște probleme aici cu deșeurile, cu reciclarea de cel puțin doi ani. Gunoiul nu mai e ridicat de nimeni, ne descurcăm în propriile gospodării cu el. Eu mi-l sortez și mi-l duc la stațiile de reciclare din cel mai apropiat magazin din Slobozia.
Ceea ce zic zic calculat și cu reținerea omului care știe că aici e nevoie de o investiție de timp, și de efort intelectual, și de oameni care să vină împreună cu proiecte.
Care sunt oportunitățile la Valea Ciorii? În ce se poate investi?
Zona agrară este primul lucru la care mă gândesc. Sunt fermieri aici, care vor să pornească investiții. Vecinul meu, o să se supere pe mine, îi zic și numele, Jan, este pasionat de horticultură. Are o livadă ca la carte. Are experiență în Italia. Dar, din păcate, la nivelul ăsta de scris proiecte, unde să trimiți, ar avea nevoie de sprijin specializat. Și nu numai el.
Acești specialiști pot să îl ajute nu doar pe Jan, ei pot deservi mai mulți săteni care vor să pornească afaceri în agricultură.
Am un colaborator aici în sat, este consilier PNL. Și dumnealui are o cultură agricolă, încearcă să obțină niște fonduri europene, dar ce bine ar fi și pentru el să existe aici o masă critică de consilieri și fermieri care să coopereze pentru a atrage fonduri.
Agricultura e exemplul evident.
Este o zonă fertilă. Potențialul e mare. Ialomița are acea tradiție de pol al agriculturii românești. Se produce aici, producția merge chiar și în ciuda acestei secete, problema e distribuția.
Vorbiți despre masă critică. Ați început proiectele la școală. Aveți un ONG?
Am început cu câteva proiecte, cu niște donații pentru școală și copii, a fost rețeaua asta de specialiști care m-a ajutat. Am creat o asociație a părinților de aici. Au fost un bunic și o mămică la început, care mi-au venit în ajutor să formăm această asociație, pe hârtie.
Prin acest ONG, i-am spus Eduplai, am atras fonduri. Primul a fost pentru transportul liceenilor noștri la Țăndărei.
Suportul financiar există disponibil, resursa umană e mai greu de găsit. De curând am reușit în sfârșit să deleg și am deja colaboratori, și niște studenți români din Anglia, care mă ajută cu interfața de comunicare. Iată că începe să crească acest proiect în ceva mult mai mare și mai organizat.
Ce probleme sunt la școală?
Le-aș împărți în două categorii. Cea mai evidentă e infrastructura, am mămici care mi-au spus că în ultimele ierni a fost frig în școală. Nu avem o centrală termică.
Lipsește o sală de sport, vara ne descurcăm, e un teren de handbal, dar iarna e o paralizare, se stă în clasă.
Mai este problema mai puțin tangibilă, dar îi simțim cu toții repercusiunile: avem analfabetism funcțional și avem abandon școlar. Acestea țin de învățarea pasivă în școala românească. Avem elevi care pierd ritmul învățării și rămân în urmă, să spunem, cu ce se așteaptă de la dezvoltarea lor la o anumită vârstă. Asta ține de sistemul prin care noi gestionăm aceste valori: copiii, dascălii.
Este vorba de niște cadre didactice, responsabile pentru aceste rezultate. Ele trebuie să își găsească motivarea și acea catalizare, pentru a se implica în actul predării, încât să devină activ, participativ.
Elevul să fie un partener, nu un recipient. Asta e o muncă de durată, știm programele școlare, cât de stufoase sunt, ce presiuni se pun pe cadrele didactice și multe energii se pierd acolo, în hârtii. Inspectoratele să nu fie o instituție de control, ci o resursă care să catalizeze actul predării.
Asta văd la școală.
Cum arată demografic satul? În general, când vorbim despre satul românesc vorbim despre depopulare, despre copii rămași singuri acasă, pentru că părinții muncesc în străinătate. Se văd lucrurile astea la Valea Ciorii?
Asta am găsit, în 2013, și următorii ani au fost foarte sumbri. Mulți oameni au plecat. Însă s-a întâmplat ceva. Cred că sunt mai bine de doi ani, de când se întâmplă o reîntoarcere. Unii părinți s-au reîntors. Și se vede în numărul celor care se duc acum la liceu, s-a dublat numărul copiilor care se duc la liceu.
Elevii cu care lucram în trecut erau acasă cu bunicii, vorbeau cu părinții la distanță. Acum sunt cu părinții acasă. David o are pe mami acasă și se simte mai împăcat cu sine.
Este o reîntorcere la sat, e și pentru acești părinți o perioadă de test, să vadă dacă e doar o scânteie sau de aici va fi mai bine și pot rămâne acasă. Sper ca prin acest nou început să le facem acestor părinți viața mai ușoară, să rămână acasă și să creăm acea demografie optimă. De a avea și copiii, și părinții, și bunicii într-un sat echilibrat.
Dacă nu veți câștiga acum, veți candida la următoarele alegeri?
Ăsta a fost primul pas. Când am hotărât să candidez, eu am știut realitatea satului. Am știut că șansele mele nu sunt de succes acum. E ca atunci când dai la facultate: știi că intri, dar cei mai mulți nu tind pentru locul I. Este o curbă a distribuției. Există excepțiile care ajung primii. Eu nu mă consider o excepție, există probabil o șansă, la început era mică, dar planul meu e pe termen lung.
Eu trebuie să intru acum la facultate, să ajung consilier, să învăț mult mai multe despre Valea Ciorii decât din poziția de ONG-ist, să cunosc oamenii care au fost aleși, cum lucrează ei ca echipă.
Toată viața mea s-a realizat cu multă muncă. Și cu bucurie, pentru că am făcut-o cu pasiune.
Spuneți-mi și lucrurile care v-au făcut să vă gândiți că mai bine renunțați.
Este vorba despre violența verbală și fizică, amenințarea cu violența. Asta nu îmi este ceva familiar. În mediul meu, când ai o opinie diferită, ne uităm la opinie. Nu respingem persoana, ci ne uităm la idee. Și vedem: oare există o punte, putem combina aceste idei diferite?
Am realizat că nu avem această educație a dezbaterii. Dezbaterea se transformă în atac la persoană. Am simțit această excludere, uneori foarte virulentă și mi s-a părut șocant. Îmi aduc aminte cum m-a abordat o persoană agresivă cu o opinie diferită. Eu recunosc opinia diferită și întreb: Dar ce v-a supărat? Răspunsul însă nu e despre idee și despre a vedea unde e puntea, ci de respingere fizică și susținătorii mei au făcut lanț de protecție. Aproape că nu îmi venea să cred.
E o cultură a agresivității latente, e una a societății românești?
Nu cred că este o cultură. Eu cunosc România, am fost în multe colțuri ale ei. Cred că este o subcultură, nu ne reprezintă ca popor. Cred că atunci când coborâm la nivel de clan avem acest reflex primar de a recurge la fizicalitatea actului de respingere.
Un mesaj pentru toți alegătorii nu din sat, ci din România.
Este un moment al nostru, unul de noutate, de deschidere către viitor. Merită să mergem să votăm, cu ceea ce ni se potrivește nouă. Nu vreau să îndrept alegătorul către o opțiune anume: să își cerceteze opțiunile și să voteze.