Talibanizarea și patologia socială. De ce si pe cine urâm? Ce e sexomarxismul? Interviu video

Talibanizarea și patologia  socială. De ce si pe cine urâm? Ce e sexomarxismul?  Interviu video

Este o perioadă de talibanizare: una a urii și a incapacității de a dialoga. E o pandemie care s-a transformat într-o patologie socială. Cauzele sunt în principal două: pe de-o parte, în perioadele de criză crește atât de mult nesiguranța încât oamenii își pierd busola. Pe de alta parte, distanțarea fizică a dus la ostilizare socială, afirma prof. univ. dr. Mihaela Miroiu, titulara cursului de „ideologii politice contemporane” la SNSPA.

Într-un interviu acordat SpotMedia.ro, Mihaela Miroiu a explicat de ce în acest moment vedem un apetit pentru ideologizare sau fanatizare, din păcate, cu termeni puțin cunoscuți sau chiar inventați, precum sexomarxismul.

Prof. Mihaela Miroiu a explicat ce înseamnă cu adevărat progresist, felul în care s-a schimbat raportarea dreptei la LGBT, dar și marile pericole politice ale momentului:

„Democrațiile, chiar marile democrații, au degenerat către populism în ultimii ani într-un mod foarte îngrijorător. Teama este că grupurile populiste de stânga vor intra în extremă și că nu li se vor opune democrații, deci nici conservatorii, ci neofasciștii”.

Trecem printr-o perioadă în care ies din oameni toți demonii într-un puseu de ură de proporții. De ce?

Nu mă surprinde atât de tare. Discursul pe tonuri înalte este unul autist, în care fiecare își spune indignarea fără să se uite la replici, fără să se modeleze în funcție de alte probe sau fapte. Este o perioadă de talibanizare: una a urii și a incapacității de a dialoga.

A fost și înainte într-o anumită măsură, dar ce se întâmplă acum este generalizat, mondializat.

În societățile aflate în criză, mai ales una globală ca cea de acum, crește atât de mult nesiguranța încât oamenii își pierd busola. În special cei maturi și tineri, pentru că vârstnicii și-au jucat cărțile.

Avantajul nostru este că am prins în urmă cu 30 de ani o schimbare radicală care ne-a mutat viețile, unora în bine, altora în rău. Acum suntem într-o situație echivalentă ca nesiguranță, dar la nivel global.

Cred că trebuie să fim de-a dreptul ciudați ca să facem predicții despre evoluția pieții muncii, a locuirii, a societății peste un an, nu peste 10. Este foarte greu de proiectat.

Faptul că ne întâlneam cu oamenii în spațiul fizic categoric creștea gradul de empatie. E greu să ai empatie, care e ingredientul fundamentul moralei, este simțul moral, dacă nu îl simți fizic pe celălalt, nu doar îl asculți sau îl citești. Perceptibilitatea directă creează în noi partea sensibilă a umanității. Când ești față în față cu un om, nu îi spui aceleași mizerii pe care i le scrii pe rețelele de socializare.

Această distanțare fizică a însemnat și distanțare socială, până înspre ostilitate socială. Până acum, ne-a convenit să spunem: am o problemă, o tai de aici, nu mai suport țara asta, îmi iau calul și plec! Unde pleci?

E o pandemie care s-a transformat într-o patologie socială, după cum vedem, dar patologia era complet predictibilă. Așa reacționează oamenii în condiții de incertitudine.

Dar în Romania, o țară fără cine știe ce educație ideologică, fără partide bine conturate ideologic, acest puseu de ură a căpătat tușe apăsate ideologice. De exemplu, ne temem de progresiștii musai comuniști. Dvs. predați la SNSPA „ideologii politice contemporane”, conduceți doctorate de științe politice. Cum vă explicați acest apetit brusc pentru ideologie?

Eu cred că este un apetit pentru ideologizare sau fanatizare. Dacă ar fi un apetit pentru ideologie, el ar pleca de la faptul că ideologiile sunt un ingredient normal al pluralismului.

Avem experiențe diferite, nevoi diferite, idei diferite despre ce înseamnă o viață bună sau o societate dreaptă și asta ne împarte în conservatori, în creștin-democrați, în liberali, ecologiști, feminiști, socialiști, libertarieni, globaliști, alter-globaliști. Există o paletă largă de ideologii considerate parte a pluralismului democratic care nu fac rău nimănui.

La capătul din dreapta sunt fascismul și fundamentalismul religios, iar la cel din stânga este comunismul. 

Pe granița foarte fragilă dintre cele două extreme se află alte trei componente la risc: anarhism, populism și multiculturalismul colectivist, cel în care, de exemplu, comunitatea musulmană talibană are crime de onoare sau în comunitatea rromă tradiționalistă există căsătoriile timpurii, practici inacceptabile în democrațiile liberale.

Democrațiile, chiar marile democrații, au degenerat către populism în ultimii ani într-un mod foarte îngrijorător. Fenomenul Trump și fenomenul Brexit sunt rezultatul populismului. Că la acest fel de populism se raspunde și cu anarhism este explicabil din punct de vedere științific.

Teama este că grupurile populiste de stânga vor intra în extremă și că nu li se vor opune democrații enumerați mai sus, deci nici conservatorii, ci neofasciștii. Dacă eu degenerez această dispută cu accente anarhiste într-o tensiune foarte mare între stânga radicală și dreapta radicală, mă pot aștepta la orice.

E foarte important cum partea rezonabilă a societății, majoritară, care intră în jocul pluralist, reușește să impună un dialog normal și o reformă normală care să îi împace și pe unii și pe alții.

Pe Facebook, cel puțin, ”progresist” a devenit un fel de înjurătură. Progresist =  marxist =  comunist.

Chiar sexomarxist.

Chiar așa, poate îmi explicați dvs. ce înseamnă sexomarxist, eu nu am reușit să aflu.

Am coordonat un tratat despre ideologii politice actuale, toți autorii ne-am supradocumentat… îmi pare rău, e o invenție atât de mare încât îi rog pe cei care o folosesc să ne explice și nouă, care suntem totuși specialiști, despre ce vorbesc.

Deci nici dvs. nu știți ce e sexomarxist?

Nu. Funcționează ca înjurătură. O etichetă infamantă pusă pe tot ce nu iți place. Combină frica din termenul “marxist” cu homofobia sau teama că o luăm razna și heterosexualitatea va deveni o amintire istorică.

Sunt etichete folosite de cei cu tendințe radicale de dreapta împotriva celor de stânga, dar greșesc băgând în aceeași oala stânga democratică și stânga extremă.

Noi am avut permanent o problemă cu neacceptarea jocului pluralist democratic.

Revenind, ce este, în mod real, un progresist?

În general, lângă termenul progresist noi putem să punem alți doi termeni. Unul este: retrograd – care se împotrivește schimbărilor sociale, de exemplu, burghezia numea nobilimea retrogradă. Deci cei care încearcă să țină pe loc societatea în timpul și sistemul lor de referință se numesc retrograzi.

Dar există și conservatori care nu sunt retrograzi. Ei acceptă că lumea se schimbă, dar schimbările trebuie să vină natural, lent, în ritmul lucrurilor, astfel încât să poată fi procesate de societate, nu  schimbări radicale prin ucaz (pe cale instituțională). Mergem treptat într-o evoluție înceată. Lucrul acesta a fost valabil și la ieșirea din comunism.

A existat PDSR, conservator de stânga, care a susținut că nu putem brusca oamenii să sară din comunism în capitalism, trebuie să o luăm încet pentru că dislocarea e majoră și, în majoritatea lor, oamenii nu o vor accepta.

Chiar dacă am fost de-a lungul timpului, inclusiv eu, anti-PSD, sociologic vorbind ei, PSD-iștii, au fost mai realiști decât noi. Se raportau la o parte a societății care nu avea cum să proceseze schimbările radicale.

Mai realiști dacă ar fi dorit cu adevărat o schimbare reală, fie ea lentă.

Eu mă refer la ce susțineau. Lozinca ”schimbare în liniște” înseamnă conservatorism de stânga care acceptă doar o creștere organică a capitalismului din comunism și a democrației din autoritarism.

De regulă, progresiștii n-au răbdare să se schimbe lucrurile în ritm organic: vor schimbarea lumii acum. De exemplu, pașoptiștii români erau progresiști, au venit cu idei de dezvoltare, să facă o orânduire de factură burgheză într-o țară cvasi-feudală, fără industrie și spuneau: dacă schimbăm brusc toate instituțiile, legile, funcționarea statului, societatea se va lua după noi.

Acesta este progresistul în sensul încetățenit al termenului: cel care vrea să ardă etape istorice, nu are răbdare să meargă încet. Vrem să scăpam de rasism acum, de misoginism acum!

Până la urmă, este explicabil: nu trăiesc 10 vieți. Dacă era să așteptăm creșterea organică, noi nu am fi avut legislație de egalitate de șanse, nici principiu constituțional în sensul acesta, nici legi împotriva discriminării.

Acum avem cazuri jenante de toleranță a procurorilor față de infracțiunile sexuale cu victime fetițe, deși legislația îi ajută, pentru că ei sunt retardați în concepția lor despre consimțământ. Nu au procesat că în această societate consimțământul e o valoare fundamentală. Sigur că victimele sau potențialele victime nu au răbdare cu schimbarea mentalității procurorilor. Oamenii vor dreptate pentru acei copii acum.

Deci progresism înseamnă dorința de a schimba lumea, dacă se poate azi, începând cu ora 1. Dar schimbarea sperie majoritatea oamenilor, pentru că sunt puși direct în fața concluziilor fără să fi avut timp să înțeleagă clar despre ce este vorba. De aceea, progresismul arată a sete de distrugere când se manifestă ca anarhism.

Progresismul este neapărat de stânga?

Nu. Progresismul este pur și simplu o metodă de a gândi schimbarea în societate, prin schimbarea legilor și a instituțiilor azi.

Susținerea drepturilor LGBT a fost multă vreme asociată cu stânga. Mai e valabil? Poți să fii de dreapta, dar să accepți drepturile persoanelor LGBT?

La ora actuală, partea dreaptă europeană democratică, conservatorii, creștin-democrații, liberalii de dreapta, nu au nimic împotriva drepturilor minorităților sexuale. Au acceptat, cu greu, ideea că dacă omul acela nu-mi ia mie niciun drept, de ce să mă opun ca el să aibă un drept pe care eu îl am?

Deci logica simplă e așa: atât timp cât pe mine nu mă privează de niciun drept, îl las în pace să aibă aceleași drepturi civile ca și mine. Asta e înțelepciunea democrațiilor liberale: dreptul tău și libertatea ta au o singură limită – dreptul meu și libertatea mea.

La ora actuală, nu există niciun conservator sau creștin-democrat respectabil în zona UE care să fie împotriva drepturilor minorităților sexuale. Avem însă împotrivă extremiștii de dreapta, inclusiv fundamentaliștii religioși.

Nu trebuie făcută nicio confuzie intre dreapta democratică și cea anti-democratică.

Mulți reproșează unele exagerări în promovarea drepturilor LGBT. Am avut recent scandalul panourilor cu vârstnici care se declară gay și care au scandalizat o parte dintre trecători.

Pe persoana fizică, da, și pe mine mă șochează. Ca teoreticiană nu sunt contrariată. Foarte multe panouri publicitare arată cupluri heterosexuale de toate vârstele. Nu ne deranjează. În momentul în care definim normalitatea de cuplu strict ca heterosexuală, rămâne într-o bizarerie totală cealaltă orientare, care continuă să pară cel puțin ciudată, unora chiar periculoasă.

Așa că îi înțeleg că au spus: nu știu ce imagine au oamenii despre homosexualitate și homosexuali, dar eu sunt o doamnă de 70 de ani, lesbiană și nu fac rău nimănui. Pot să le înțeleg supărarea că imaginea lor nu e acceptată. E supărător pentru ei să nu găsească nici măcar un cuplu homosexual în tot ce înseamnă publicitate.

Au fost și alte tipuri de excese care au stârnit reacții virulente. Episodul ”Pe Aripile vântului” sau, foarte recent, o companie de produse cosmetice a renunțat la termenul de „albire” pentru produsele sale.

Hotărât că reacția celorlalți este și va fi dură. Pot să înțeleg motivele, dar există, în același timp, o poveste legată de rezonabilitate. Până unde poți să interzici? Hai să ne imaginăm că s-ar interzice literatura misogină. Ar mai rămâne ceva?

Nu putem judeca lumi cărora noi nu le-am fost direct parte, folosind valorile și sistemul nostru de referință de azi. De exemplu, lumea a dat jos statuia lui Lenin la căderea comunismului sau a lui Stalin, în timp ce se petrecea revoluția, chiar în timpul revoluției anticomuniste.

Deci se acționa direct, cu indignarea legitimă a omului aflat în suferință directă, o reacție de eliberare produsă de către cel care fusese în mod direct robul unei societăți suprautoritatare, al unei dictaturi.

E greu de răspuns la întrebarea câtă legitimitate directă am să fac așa ceva după ce multe generații ale familiei mele nu au mai fost sclavi, de exemplu. Am legitimitate să cer ca în manualele de istorie să fie scrisă istoria sclavilor, am legitimitatea să menționez partea cu complicitatea la sclavie în legătură cu marile personaje istorice ale Americii, de exemplu.

Da, George Washington a avut sclavi, și-a pus dinți din dinții sclavilor. Deci am legitimitatea să spun nu numai bucata de adevăr convenabil, ci și pe cealaltă. Dar nu pot să schimb istoria.

Până și unii dintre cei care erau sclavagiști la vremea aceea au avut contribuții foarte progresiste la știință, politică sau dezvoltarea democratică. O parte a poveștii lor de viață este întunecată în sistemul nostru de referință și acest lucru trebuie spus, dar nu putem dărâma o istorie.

Oamenii nu au sărit direct din comuna primitivă la umanismul democratic. A mers încet.

Acest puseu de violență din SUA  e o manevră antiTrump, în an electoral, sau, dimpotrivă, o consecință a politicii lui Trump?

Trump e rezultatul unei creșteri enorme a populismului în SUA. E foarte drept că efectele alegerii unui ”reality show president”, care nu are simț instituțional și nici umilința funcției de la care pretinde să se plieze după personalitatea sa și nu invers, au creat o problemă enormă și au scos din minți o grămadă de oameni.

Pe de altă parte, din populism aluneci în anarhism. Ar fi fost de preferat să te duci înapoi spre democrație liberală, dar te duci spre anarhie.

E o combinație între criza legată de pandemie, criza legată de o dezordine instituțională severă provocată de stilul lui Trump, și toate laolaltă generează, explicabil, de altfel, exact ceea ce vedem. Că asta îi vă înrăutăți poziția lui Trump sau îi va folosi, nu știu.

Acum 4 ani, înainte de alegeri, existau cercetări potrivit cărora motivele principale ale majorității celor care au votat cu Trump erau culturale, nu economice.

Adică pur și simplu o ostilitate enormă față de progresiști, asimilați cu coastele de Est și Vest ale SUA. Cei din centru nu înțelegeau ce vrea New York, ce vrea Los Angeles etc. A existat și există o ruptură foarte mare  între o categorie de oameni care voiau să-și dezvolte și transfere în politici concepția despre lume și viață foarte rapid și cei care nu îi înțeleg.

În plus, contracandidatul… Nu iți poți explica cum e posibil ca o țară care e vârf de lance în toate categoriile de dezvoltări de secol XXI nu este în stare să-și formeze o clasă politică și să aibă candidați la președinție măcar normali sau cu bun simț.

Problema de lidership nu este și europeană?

Este. Dar parcă noi, poporul acesta votant român, am dovedit mai mult bun- simț și nu ne-am înglodat în populism în halul în care s-au înglodat britanicii sau americanii.

Votul din 2016 a fost în bună măsură pentru un program extrem de populist, al lui Dragnea.

A fost un absenteism de 64%. El se explică prin calitatea oamenilor puși pe liste la alte partide. De aceea, oamenii nu s-au dus la vot.

Absenteismul a fost o reacție de bun-simț?

A fost reacția oamenilor care nu puteau accepta că au de ales între prostul de stânga și prostul de dreapta, între ticălosul de stânga și ticălosul de dreapta, între șmecherul de stânga și șmecherul de dreapta. Decât să votez între proști, șmecheri și ticăloși, mai bine nu votez.

Și după 4 ani stăm mai bine?

Nișa USR-PLUS e mai conturată. O prestație mai bună a liberalilor decât în 2016. Sper că și listele vor arata cât de cât respectabil pentru că atunci, în 2016, au fost deplorabile. Și sper ca și PSD să mai umble la calitatea oamenilor.

Eu știu doi primari PSD pe care i-aș vota fără să tresar pentru că nu au intrat în siajul populismului, prostiei și șmecheriei și și-au văzut de treabă în mod benefic pentru locurile unde au fost aleși.