Nimeni nu vrea ca oamenii să facă foame și frig la iarnă și există soluții pentru asta, iar felul în care ne educăm și ne raportăm la resurse e o chestiune continuă, nu ține neapărat de contextul unui război. E momentul ca politicienii să aibă curaj, iar ultra-populiștii ca Viktor Orban să nu primească atâtea tribune publice.
Nu vom rămâne fără gaz la iarnă. Nu asta este problema. Stăm foarte bine cu capacitatea de stocare, spune, în interviul pentru rubrica Spot On Europe, europarlamentarul Ramona Strugariu (REPER/Renew Europe).
Tema principală în UE – și vă propun să începem cu ea – e dată de politica Uniunii Europene de a reduce dependența energetică față de Moscova, fără a cădea în brațele unui stat terț, cum e China, de pildă. Dar conceptul-cheie pe care a mizat Uniunea Europeană și pe care l-a reluat Ursula von der Leyen în discursul său este cel al solidarității europene. Cât e o declarație de principiu și cât e de posibilă această solidaritate, pentru că există disparități foarte mari între state în ceea ce privește stocul de gaze, dependența față de Rusia?
Cred că este foarte posibil să manifestăm această solidaritate și toți am așteptat să vedem cum se traduce ea în ceea ce privește piața energiei.
Dar noi avem precedente ale solidarității europene, în pandemie și în criza pe care tocmai am traversat-o. Dovadă că ea a funcționat e faptul că au existat suficiente vaccinuri pentru toată lumea, că am reușit să mobilizăm rapid resurse și pentru redresarea economică, prin Planul de redresare și reziliență, că liderii europeni, până la urmă, dacă s-au așezat la aceeași masă, au reușit să pună cap la cap soluții rapide.
Deci nu am emoții în ceea ce privește solidaritatea europeană. Eu cred că este un mecanism cât se poate de funcțional.
Teama majoră în aceste discuții pe care le-am avut în ceea ce privește piața energiei a fost ca nu cumva, dintr-un impuls sau altul, statele membre să înceapă să-și închidă practic propriile piețe, să nu înceapă să producă soluții individuale. Unii sunt mai bine decât ceilalți, în mod evident, pentru că așa este. Situațiile sunt diferite. Există în anumite state membre dependență de până la 85% de gazul rusesc, altele stau mai bine. România stă bine și atunci evident că trebuie să ne uităm clar la această solidaritate și să ne ajutăm unii pe alții.
Nu vom rămâne fără gaz la iarnă. Nu asta este problema. Stăm foarte bine cu capacitatea de stocare. Probabil ați auzit-o pe Ursula von der Leyen când spunea că suntem undeva la 84%, ceea ce înseamnă peste ținta pe care și-o propusese Uniunea Europeană pentru această toamnă.
Problema intervine când ne gândim pe termen mediu sau lung, la alternativa reală față de Rusia. Pentru că una este să transporți gazul din Rusia, ești pregătit, alta e să transporți gaz lichefiat din Statele Unite, pentru care nu ai toată infrastructura. S-a mai încercat, de altfel, în ultimii ani să slăbim dependența față de Moscova. Proiectul Nabucco a eșuat.
Cine are acces la aceste terminale pentru gazul lichefiat are deschidere către piața internațională. Aici, din nou, cred că suntem suficient de inteligenți încât să folosim oportunitatea asta.
Gazul rusesc a fost ieftin întotdeauna și noi am crescut cu mâna noastră dependența de Rusia. Proiectul Nabucco, dacă vă aduceți aminte, proiect despre care putem să scriem o carte, a eșuat din multiple motive. Ne-am și făcut-o cu mâna noastră. Ni s-a părut mai interesant să construim la vremea respectivă South Stream. Ni s-a părut că pune Turcia condiții absolut imposibile și că 15% pe care-i solicita la vremea respectivă, ca să poată să redirecționeze așa cum dorește, e foarte, foarte mult și e injust.
Privind până la urmă la tabloul mare, chiar ar fi fost o soluție foarte bună. Au intervenit atunci și producătorii semnificativ. A existat un cor de voci și din Marea Britanie, și din alte părți, ceea ce a convenit de minune Rusiei.
Cred că și noi am tolerat foarte multă vreme politica asta a Rusiei de a se așeza într-o formă de imperialism sau alta, unde dimensiunea economică a contat atât de mult și contează în continuare. E vremea să ieșim din asta. Sigur, ar fi trebuit să o facem alaltăieri, dar cu siguranță e posibil.
Îmi pare rău și ne pare rău multora că a trebuit să se întâmple un război de asemenea dimensiuni ca să ne trezim la realitate și să înțelegem că trebuie redusă dramatic această dependență, pentru că ea funcționează ca o formă de șantaj. Și cred că într-un fel sau altul a funcționat în felul ăsta întotdeauna.
Revenind la Nabucco, România a avut o poziție foarte fermă, a susținut, de altfel, construcția acestei conducte. Fostul președinte al României a și cerut despăgubiri la un moment dat de la Uniunea Europeană, pentru că nu s-a mai întâmplat, a avut declarații publice în acest sens.
Dar nu toate țările din vecinătate au avut aceeași politică. Asta e important de spus. Nu toate țările membre au fost atât de entuziaste. Unele n-au vrut să sufere Rusia, după aceea și furnizorii alternativi, Azerbaidjan în speță a avut o astfel de atitudine, și s-au complicat discuțiile. Ar fi trebuit să fim mai curajoși, sper să fim de acum înainte.
Unul dintre personajele cheie din toată această poveste este cetățeanul, pentru că el trebuie convins să accepte, să zicem, o perioadă de austeritate sau să accepte să plătim solidar un preț pentru a prezerva democrația în Uniunea Europeană. Totuși, vedem că un val de populisme e în ascensiune în Europa, avem alegerile din Italia care ne dau emoții, avem alegerile din Bulgaria, care și ele ne dau emoții, mai ales privind atitudinea față de Rusia. Și îl avem pe eternul și fascinantul Viktor Orban, în cazul căruia aproape că putem spune că în cazul lui Vladimir Putin au fost semnale, au fost avertismente. Și, totuși, Viktor Orban a câștigat încă o dată alegerile și are un discurs din ce în ce mai radicalizat.
Da, niciodată istoria nu ne va scuti de astfel de personaje. Le-am avut tot timpul, am reușit să ieșim cu bine din asta, aș spune eu, de cele mai multe ori, cu lecții mai scump plătite, uitându-mă înapoi, retrospectiv, la cele două războaie mondiale și la ce am putut să construim după ele în această proiecție a păcii și a unei stabilități economice.
Până la urmă, nu știu, poate am fi putut să construim și fără să trecem prin două războaie mondiale. Dar câtă înțelepciune ne-ar fi trebuit ca să ajungem acolo?
Teama mea este ca personaje ultra-populiste ca Viktor Orban să nu ocupe un fals spațiu de fapt sau să nu li se dea o tribună continuă prin lipsa noastră de reacție, prin lipsa noastră de atitudine, prin felul în care înțelegem noi niște comportamente responsabile.
Austeritate - nici măcar n-aș folosi termenul de austeritate. M-aș gândi mai degrabă la un comportament responsabil.
Și dacă vorbim despre consumator și despre educarea consumatorului, știți, sunt un pic obosită de mesajul ăsta continuu, să nu supărăm alegătorii, nu trebuie să spunem despre asta, nu trebuie să povestim despre faptul că oamenii trebuie să facă frig și foame la iarnă, pentru că, iată, intrăm în condiții de austeritate.
Nimeni nu vrea ca oamenii să facă foame și frig. Și există soluții pentru asta, dar foarte puțini oameni știu. Foarte puțini oameni știu că un grad diferență în casă și felul în care tu personal alegi să-ți reglezi termostatul poate să însemne pentru niște oameni care chiar nu au posibilitatea și care chiar sunt într-un pericol real să înghețe la iarnă șansa de a trece iarna cu bine, un pic de căldură în plus în școli, pentru că vrem ca acești copii să meargă în continuare la școală la iarnă.
E o chestiune importantă și în vremuri de pace, și în vremuri de război. Și până la urmă planeta are resurse limitate. Până la urmă, felul în care ne educăm și ne raportăm la resurse e o chestiune continuă, nu ține neapărat de contextul unui război.
Și trebuie spus că această discuție era în Uniunea Europeană cu mult înainte de război.
Absolut, e vorba despre felul în care ne străduiam să diversificăm și să creăm alternative pentru energie. Asta presupune un pic de efort la nivelul fiecăruia dintre noi.
Pot da exemplul simplu al unui om care, locuind în Belgia, vede cum funcționează lucrurile în niște locuințe care se construiesc foarte modern, eficient, verde, în care termostatele sunt reglate la o anumită temperatură și în momentul în care tu decizi că vrei să crești cu n grade temperatura, și factura îți vine în în mod corespunzător și diferențele sunt foarte mari, dar în rest, lumea nu consideră că e subiectul vreunui excepționalism.
Oamenii se poartă responsabil pentru că se și construiește responsabil, pentru că sunt niște politici care încurajează acest tip de comportament și așa evoluează o societate.
Dacă arunci borcanul de sticlă în sacul de gunoi care este destinat deșeurilor menajere, riscul este ca să caute cineva în acel sac de gunoi, să descopere și să primești o amendă. Nu înseamnă stat polițienesc, ci înseamnă că trebuie să înțelegem că există consecințe dacă nu ne pasă de ce se întâmplă în jur, de mediu.
Dar aici contează politicile statului. Or, noi observăm, de exemplu, în România, că avem europarlamentari care din interiorul Uniunii Europene subminează cumva acest mesaj de responsabilitate. L-am avut recent pe un europarlamentar, domnul Mihai Tudose, care a criticat această politică a UE.
A prezentat și soluțiile dumnealui pentru asta? Pentru că, în momentul în care critici sau ai vehement o poziție împotriva unui lucru care se întâmplă, firesc e să ai și soluția alternativă. E normal să pui pe masă niște propuneri și să le demonstrezi viabilitatea.
Nimeni nu poate să facă față singur unei astfel de crize. România n-ar putea să facă singură față, din simplul motiv că în acest moment nu avem suficient de multă producție internă de gaz ca să putem să acoperim nevoile României, în vremuri normale, nu discutăm de situații excepționale.
Problema României este că nu face din resursele pe care le are mai mult.
Bineînțeles, și aici, iarăși mirarea mea este față de acele voci politice foarte vehemente, despre faptul că nu avem soluții, și iată, e rea Uniunea Europeană, care îndeamnă la un pic de cumpătare și la solidaritate.
De ce în acest moment România nu este pe propriile picioare la capitolul producție internă și să poată să-i ajute și pe alții? De exemplu, pe Republica Moldova, care are foarte multă nevoie, unde avem și conectivitate, am putea să furnizăm Republicii Moldova gazul de care are nevoie. Teoretic, pot să spun și de ce nu putem practic, pentru că Republica Moldova consumă aproximativ un miliard de metri cub pe an.
Deci nu partea tehnică ar fi problema aici, ci pur și simplu volumul de producție al României. De ce nu putem să sprijinim Moldova? Pentru că România n-a făcut investițiile pe care trebuia să le facă la timp, pentru că am avut discuții interminabile despre volumul care trebuie exploatat în Marea Neagră și nu s-a exploatat, pentru că fiecare dintre cei care au ajuns la un moment dat politic într-o poziție de decizie fie au amânat, fie au pus niște condiții imposibile, pe care evident că aceia care urmau să exploateze și băncile și investitorii nu le-au putut accepta, pentru că, uite, suntem acum în contextul în care avem, de exemplu, lângă Buzău, un zăcământ de mare adâncime la Caragele, care poate să fie exploatat, unde se poate accelera investiția, unde se pot face lucruri ca să-mi asigure volum suplimentar. Și nu se mișcă în continuare, nu se știe de ce, dincolo de declarațiile politice.
Și în Marea Neagră avem perimetrul acela care poate da un volum suplimentar mai repede, dar celălalt zăcământ poate intra în producție cred că peste 5 ani, așa putem să discutăm de acum încolo. Și e o investiție majoră și o investiție nu lipsită de riscuri. Pentru că suntem totuși în context de război, pentru că Marea Neagră este un spațiu strategic și pentru că se pot întâmpla lucruri.
De ce nu am făcut asta în timp de pace? Asta este întrebarea fundamentală. De ce n-am făcut asta în momente în care evident că ar fi fost excelent pentru România?
Deja gazul este un combustibil de tranziție, deja ne mișcăm către alte tipuri de energie.
Nu este prima dată când Rusia amenință Chișinăul cu tăierea gazului. Iar asta ar fi chiar cu consecințe dramatice pentru Republica Moldova.
Nouă ne-a luat foarte mult timp să construim gazoductul, nemaivorbind de exploatarea propriu-zisă, dar de câte ori auzim asta în spațiul public: frații noștri moldoveni, frații noștri de peste Prut, suntem trup și suflet alături de ei. Un mod foarte practic de a fi fost alături de ei era infrastructura de gaz.
Măcar să stocăm gazul pentru ei e bine să o facem și să creștem capacitatea de stocare. Asta este o chestiune pe care trebuie s-o facem și pentru noi și pentru alții, pe care o face în momentul acesta toată toată Europa.
Au fost două teme interconectate în Parlamentul European, la ultima plenară și Ursula von der Leyen le-a unit în discurs. Avem această problemă a energiei și avem problema calității democrației în Uniunea Europeană. Ele au fost interconectate. Să ne uităm puțin și la tabloul acesta al democrației. Avem veșnicii rebeli, Polonia și Ungaria, cu PNRR-ul problematic, Ungaria, chiar cu amenințarea de a-i fi tăiate mai multe fonduri europene. Dar vedem că una e discursul oficial de la Budapesta și cu totul altceva spune Viktor Orban când se întâlnește apoi cu alegătorii. Cum stă România în acest tablou? De fapt, mirarea multora este de ce România stă mai bine când, dacă ne uităm pe rapoartele europene, vedem probleme cu libertatea presei, amenințări la adresa jurnaliștilor, legile justiției.
Cred că România a fost mai ascultătoare când a venit vorba, cel puțin formal sau la nivel de discurs, de Bruxelles. Dar asta nu înseamnă că suntem chiar departe de Polonia și de Ungaria. Pericolul e aici și asta se simte în mod real în momentul în care ai niște decizii ale Curții Constituționale care contrazic jurisprudența europeană, în momentul în care, deși ai datorii fundamentale de a repara legile justiției, nu o faci.
Ba mai mult decât atât, vii cu niște propuneri pe care le pui pe masă, care nu sunt discutate amplu, pentru care a lipsit consultarea publică, pe care le trimiți pe furiș și care sunt mai rele decât cele dinainte, care oricum erau discutabile și în același timp ai pretenția că ești un partener credibil.
Aș vrea să fie limpede că nimeni nu face nimănui vreo favoare și în contextul Schengen, și în contextul MCV, și în contextul deciziilor europene care au nevoie de unanimitate, din păcate. Dacă intrăm în Schengen sau dacă ridicăm MCV, adoptăm legile justiției corect, așa cum ar trebui ele adoptate și responsabil față de independența justiției, dacă respectăm presa. Sunt regulă de bază ale unui sistem democratic funcțional, nu sunt excepționalisme.
În afară de faptul că Dragnea nu mai este eroul național care a stârnit atâta emoție și de o parte și de cealaltă, nu s-a schimbat nimic fundamental în funcționarea justiției de atunci. Iar asta a scos sute de mii de oameni în stradă, la vremea respectivă. Suntem în continuare într-un sistem care este vulnerabil.
Suntem în continuare în scenariul în care Inspecția Judiciară face vânătoare de vrăjitoare cu magistrații. Suntem în continuare în scenariul în care se se adoptă tot felul de propuneri absurde. Nu există vreun semnal de voință politică să se repare lucrurile.
E fundamental ca România să fie și rămână stat de drept și asta trebuie să se întâmple independent de discuția Schengen, MCV sau altă discuție. Trebuie să ne facem treaba. Pur și simplu, este o chestiune elementară pe care nu pare să o înțeleagă coaliția de la guvernare, pe care n-au înțeles-o nici ceilalți de dinainte.
Sigur că în momentul în care ai poate nu știu, interese, prieteni de partid, dosare pe rol sau nu-ți pasă ce se întâmplă, nu pui înainte interesul public, te gândești mai degrabă la ce se întâmplă dacă chiar va fi funcțională justiția asta? Oare nu ajunge și la X sau la Y? E rău pusă problema așa! Nu dosarele cuiva sau ale altcuiva sau un sistem întreg de vulnerabilități la nivel politic ar trebui să dicteze interesul public și nici direcția în care o ia o țară.
Asta e din e trist, din păcate și se întâmplă de foarte multă vreme în România și România nu merită asta. România chiar merită să fie în Schengen. De fiecare dată când călătoresc - și probabil că fiecare dintre dumneavoastră are acest sentiment - îmi spun asta. Nu știu cu ce au greșit oamenii ca să merite asta, pentru că tehnic am fi putut, eram gata de pasul ăsta, dar în același timp, fiind a doua graniță ca dimensiune a Uniunii Europene și un spațiu foarte important, nu riști.
Dacă ai un sistem de justiție vulnerabil, se transformă o țară-tampon de o asemenea importanță strategică într-un burete de infracționalitate. Niște episoade precum avionul de contrabandă plin cu țigări care a traversat netulburat România și pe care l-au prins și l-au coborât la sol ucrainenii, drogurile de la Marea Neagră și faptul că s-au defectat radarele chiar în momentul în care a trecut vasul cu pricina, sistemul de detecție, contrabanda care crește strict, vorbim de frontieră și de legătura cu justiția.
Astea sunt episoade care sunt toate semnale de alarmă, ne spun că există disfuncționalități și că nu ne-am făcut treaba corect și că sunt încă în continuare lucruri de bifat pe agenda asta.
O vulnerabilitate pare a fi și presa, și ea apare iarăși din ce în ce mai des în discursul european. E una dintre preocupările dumneavoastră libertatea presei, finanțarea presei. Pentru că și în România statutul jurnalistului este destul de vulnerabil, dacă ne uităm și la ultimele rapoarte, dacă ne uităm și la ancheta făcută de Recorder.
Am vorbit cu comisara Jurova de câteva ori, am discutat de foarte multe ori această chestiune a libertății presei. Știa despre cazul Emiliei Șercan, știa și despre alte cazuri semnalate în România.
Am avut, de altfel, discuții și la nivel european, pentru că s-a întâmplat și deteriorarea peisajului media în spațiul Uniunii Europene și asta arată o vulnerabilitate. Și, dacă nu facem ceva în direcția asta, suntem practic descoperiți exact în acea zonă de gardieni ai democrației, pentru că asta este presa și ar trebui să fie a patra putere independentă, pe de o parte, să monitorizeze permanent ce se întâmplă, pe de altă parte, să aducă informație corectă și de calitate și asta e crucial în vremurile pe care le traversăm, pline de fake news și intoxicări.
Aș fi vrut de multe ori să spun lucruri bune care se întâmplă pe partea asta de presă liberă și să nu semnalez lucrurile cu care suntem puși la colț mereu. Iarăși nu înțeleg ostilitatea asta, pe de o parte, și apetitul pentru a cumpăra tăcerea, pe de altă parte, ne facem rău cu mâna noastră și e obscen. Pe de o parte, ce finanțări prin subvenții primesc partidele politice și cum direcționează aceste finanțări și cum cumpără această tăcere? E absolut de nepermis.
Așa cum spuneam, există și în alte țări derapaje, Ungaria, Polonia, Slovenia, am avut tot felul de exemple.
Pe de altă parte, dacă la nivel național nu există înțelegere a respectării libertății presei, chiar e nevoie de intervenție europeană. Aici a pus pe masă Comisia Actul european pentru libertatea presei.
E o propunere care vine după multe discuții, cu ce fundament în tratate poate să funcționeze, și, în sfârșit, cred și sper eu, că avem un punct de plecare serios, ca să putem să protejăm independența editorială, sursele, să combatem cazurile de spionaj deja devenite celebre, pe care le practică unele guverne în timp real, când vorbim noi acum, transparența finanțării, care este esențială, distribuirea de publicitate fair play și achiziția de publicitate pe contracte transparente, cu banii la vedere.
Pur și simplu, e același principiu sănătos pe care îl știm de când lumea, follow the money, și când vine vorba despre finanțarea presei, și când vine vorba despre finanțările de care beneficiază partidele politice, și când vine vorba despre rețelele din social media, de exemplu, care sunt alimentate dintr-o direcție sau alta și dintr-odată explodează ca niște bombe în prag de alegeri electorale și facem apoi comisii peste comisii speciale pentru a analiza aceste interferențe.
Și ne mirăm că AUR intră în Parlament cu un discurs extremist, dar vedem instituții media care o zi întreagă stau, de pildă, pe nunta unui lider populist, să nu-i zicem chiar extremist, că nu știu dacă e conștient de ceea ce înseamnă cu adevărat extremismul. Și atunci e o problemă într-adevăr, pentru că vedem cum discursurile populiste sau liderii populiști capătă o tribună, ca Viktor Orban, despre care vorbeați de altfel. Viktor Orban are un obicei, în fiecare vineri se duce la radio și prezintă un raport despre țară, se adresează națiunii, nu dă interviuri, nu răspunde la întrebări, dar o dată pe săptămână face agenda țării. E singurul care face asta, deci controlează practic întreg discursul care există în spațiul public despre politică.
Discurs care ulterior este multiplicat cu numeroase instrumente de propagandă care au sufocat, de altfel, încet și sigur, spațiul acesta, care e destinat libertății de exprimare.
Dar noi avem oameni din media care au participat la nunta lui George Simion, nu numai televiziunile au transmis, au fost oameni acolo care s-au dus la nuntă, au fost nuntași, au făcut și ei nuntă cu țara. E păcat.
Da, e păcat și că Viktor Orban are această viziune și înțelegere, cu ghilimelele de rigoare, a ceea ce e important de livrat ca să fidelizezi un electorat.
Mi-aș fi dorit, de fapt, să văd mult mai mult modele de cum construiești comunități și aduci oamenii laolaltă. Via Transilvanica, de exemplu. Pentru mine, povestea acestui proiect e un model fascinant de a readuce oamenii împreună în jurul unei idei și de a-i face să funcționeze ca niște comunități. Din punctul meu de vedere, e un model care ar trebui povestit, multiplicat, discutat despre el peste tot și, din păcate, nu se întâmplă asta.
Nu vreau să fiu pesimistă în ceea ce privește România.
Eu cred că țara asta chiar are capacitatea de a se redresa și asta vine mai degrabă de la oamenii ei decât de la o putere politică sau alta, anticorpii aceia care trebuie să existe în orice societate, ca să poată să meargă mai departe.
Cum stă noul partid REPER, l-ați măsurat în sondaje?
Noi nu, deocamdată. Am văzut acele sondaje, unele spun 1% , altele spun 4% . E foarte nou, dar cred că are potențial de creștere în sondaje, dacă luăm agenda publică în mână și ne ținem de ea. Ceea ce spuneam și mai devreme și am venit deja cu propuneri legislative.
Sunt propuneri adoptate, care au fost depuse de colegi ai mei din Parlament, urmează și altele.
Unele dintre ele sunt chiar legate de transparența finanțărilor, de regulile în ceea ce privește subvenția. Sunt lucruri care ne preocupă. Am avut și am depus amendamente și pentru acest pachet de legi ale justiției, care din nou stârnește o emoție uriașă și sper că Comisia va ține cont de ce se întâmplă dinspre profesioniști și dinspre societatea civilă și dinspre oamenii care luptă în justiție și nu dinspre politicieni.
Aici chiar ai nevoie de această înțelegere la nivelul Comisiei Europene și suntem în această direcție.
Acolo se duce REPER, spre înțelegerea și asumarea și practicarea valorilor acestea care lipsesc cumva sau, nu știu, pe care nu le traduce de fapt un politician corect în munca lui. E prea mult populism și prea puțină aplecare către ce vrea de fapt omul.
E o chestiune de demnitate. Vrea și omenie și vrea și respect și vrea și bun-simț. Iar asta nu se predică, se practică în ceea ce propui legislativ, în felul în care vii cu niște soluții, în felul în care chiar te uiți în ochii oamenilor, apropo de criza energetică, și le spui pe nume.
Nu stau perfect lucrurile. Suntem într-o situație destul de complicată. Se va întâmpla asta, asta și asta, dar există și mijloace prin care putem să facem împreună pași, să trecem cu bine iarna și, mai mult decât atât, să fie bine și în continuare după această iarnă.
Eu n-am văzut niciun politician care să le spună oamenilor asta, să le explice practic ce înseamnă un comportament responsabil, nici să le spună sau să facă vreo vreo evaluare de bun simț.
Curaj politic înseamnă că ar trebui să faci pasul în care să cauți și soluții împreună cu oamenii. E un dialog. Vin foarte multe soluții din societatea civilă. Nu se uită nimeni la ele, măcar din curiozitate. Poate ar trebui să analizeze sau să asculte orice formulă de guvernare.
Și în cazul Educației a existat aceeași surzenie la vocea societății civile. Deși au fost profesori, au fost sindicate, au fost experții în educație care au criticat Legea Educației.
Au existat cei mai buni experți care au lucrat la acest proiect România educată. Ei au fost chemați la masă și, de altfel, REPER a făcut un apel către președinte să-i readucă la discuții, pentru că forma de acum a pachetului de legi ale Educației înseamnă dispreț pentru munca acestor oameni. Au venit cu foarte multe propuneri.
Nu e ca și cum nu există în țară resursa calificată care să poată să lucreze la asta. Și-a asumat președintele acest proiect de țară. Toată lumea l-a considerat de bună credință. Au trecut ani și avem astăzi o asemenea propunere legislativă. Asta nu înseamnă dispreț față de oameni și față de această resursă umană? Doar întreb și eu. Aș interpreta-o ca nepăsare și dispreț.