Sondajele de opinie sunt din ce în ce mai îngrijorătoare, pentru cine își dă osteneala nu numai să le citească, dar să și descifreze mesajul, adesea corect, pe care respondenții ni-l trimit nouă, celor care le urmărim.
De exemplu, a apărut în presa de joi o astfel de investigație, întocmită de INSCOP Research, din care aflăm că, pentru 57,4% dintre respondenți, situația generală din țara noastră este acum, în toamna anului 2022, mai rea decât fusese în decembrie 1989.
Este normal să ne întrebăm: ce le displace, oare, acestor cetățeni, de au ajuns să jinduiască după vremurile când caloriferele erau reci, magazinele goale, apa caldă lipsea, uneori nu curgea nici cea rece, iar televiziunea (controlată de stat) funcționa numai două ore pe zi, atât cât să ne informeze ce succese a mai obținut șeful statului în agricultură, în industrie, zootehnie, minerit și în tot ce mai mișcă prin țară.
Chiar dacă sondajul este corect, tot nu mă poate convinge că românii jinduiesc la asemenea vremuri și, mai curând, aș zice că generația nouă este prea puțin informată despre „cum era atunci”. Ca urmare, concluziile sondajului merită interpretate cu atenție.
Ele sună ca un fel de dezaprobare din partea românilor, cu privire la liderii actuali, cei care au gestionat cumva pandemia, iar acum trebuie să facă față inflației, scumpirilor, crizelor, amenințării cu războiul iscat deja în răsărit sau amenințării cu butonul roșu, capabil să declanșeze apocalipsa pe Planetă.
În loc să se poziționze ca apărători ai interesului nostru, al celor care i-au ales, mulți dintre lideri dau semne că ne sfidează și ne disprețuiesc. Nici măcar nu ne explică de ce la indicatori precum inflația, energia, mediul și alții câțiva, România se situează sub media europeană, iar uneori chiar la coadă de tot, lângă Bulgaria sau nițel sub ea.
Mi se pare o rușine națională faptul ca țara care, atădată fusese „grânarul Europei” și care, tot atunci, era a patra producătoare de energie (petrol) din lume, astăzi să importe și cereale și energie.
Pentru toate acestea, dar și pentru alte carențe, cine altul se face vinovat, decât numai clasa politică, cea din care provin principalii lideri ai țării, aproape toți câți s-au perindat în ultimele decenii?
Românii au așteptat și așteaptă de la Parlament cu totul altceva decât le-au oferit parlamentarii. N-am prea văzut legi cu măsuri care să stimuleze producția internă, să încurajeze importurile, să impulsioneze creșterea productivităților, să impulsioneze agricultura și să redevenim astăzi, tot noi, grânarul continentului.
Am văzut însă o grămadă de legi pentru a mări indemnizațiile parlamentarilor sau salariile clientelei politice din teritoriu (primari, președinți de CJ, etc), plus legi cu care aleșii și-au asigurat într-o veselie pensii speciale atât pentru ei, cât și pentru clientelă.
Am mai văzut și legi anume inițiate, ca să-i scoată din închisori pe protejații politici condamnați pentru corupție, abuz în serviciu, luare de mită, furt, jaf, pe lângă care au scăpat la grămadă și violatori, plus pedofili. Asta întunecă rău imaginea înaltelor instituții care i-au eliberat.
Imaginea parlamentarilor și a guvernanților se întunecă însă și mai tare acum, când sunt nevoiți să inițieze, să dezbată și să voteze legi care să modifice sau să anuleze propriile legi.
Iar, dacă la toate acestea adăugăm comportarea detestabilă a unora dintre aleșii noștri, nu mai trebuie încă și altceva pentru ca imaginea decidenților politici să se ofilească de tot, iar credibilitatea să se apropie de derizoriu.
Am spus că nu mai trebuie și altceva, dar acest „altceva” se produce la tot pasul. Aleșii noștri, cei care ar trebui să ne fie exemplu de conduită ireproșabilă, își dau cu stângu-n dreptu’, de câte ori au ocazia.
Mi-e jenă să dau exemple. Să amintesc de acea senatoare care înfrunta bodyguarzii spitalelor, ca să-și dea dânsa importanță? Să amintesc de un altul, care s-a repezit la ministrul Energiei, apucându-l de beregată, în plină ședință a Parlamentului? Sau de recenta gâlceavă suburbană dintre un deputat AUR („Băi, nesimțitule, valutistule!”) și unul PSD („Te calc în picioare!”)? Sau de dialogul tot suburban dintre ministrul Drulă (Eu mă adresez conform rangului) și ministrul Lucian Bode (Eu te cunosc de dinainte de rangul tău)? Sau de conflictul dintre senatorul Iulian Câcău care îi reproșa deputatului George Simion: „… să organizezi petreceri la care s-au săvârșit acte de preacurvie și să te numești creștin-familist e total deplasat!”?
O tempora! O mores! (Cicero)
”Comportarea detestabilă a unor indivizi poate blama o instituție” – a declarat cândva Jacques Chirac, fost președinte al Franței (1995-2007), fost prim ministru (în două rânduri) și fost primar al Parisului (1977-1995).
La noi, câțiva indivizi gălăgioși și uneori chiar violenți se dau grozavi întunecând și mai mult credibilitatea Legislativului și a Executivului, care ar fi trebuit să se bucure de stima și considerația noastră, nu să se facă vecine cu derizoriul.
Așa stând lucrurile, devin perfect explicabile rezultatele unui alt sondaj recent, întocmit de LARICS și Academia Română, tocmai cu o întrebare despre încrederea pe care o au românii într-o seamă de instituții ale țării: Parlamentul, Guvernul, Președintele, Ministerul Afacerilor Externe, SRI, Academia Română, UE, NATO, Armata, Biserica.
Ei bine, românii sunt de multă vreme neschimbați cu privire la încrederea lor în instituțiile statului: În vârful topului și cu rezultate foarte strânse între ele, se plasează Armata (66,30%), Biserica (65,54%), Academia Română (65,05%).
Nu este o enigmă faptul că aceste trei instituții se bucură de maximum credibilitate printre români: niciuna nu manifestă, sau n-ar trebui să manifeste, preocupări politice. Așa cum spuneam, la polul opus se manifestă Parlamentul, Guvernul și chiar Președinția țării.
În mod ciudat, îndrăznesc să observ că tocmai instituțiile rezultate din alegeri democratice ajung să nu se mai bucure de credibilitate chiar din partea celor care i-au votat. Aproape îți vine să te întrebi: nu cumva faptul este o carență a însăși democrației, neputincioasă în a-i alege pe „cei mai buni dintre cei mai buni”, așa cum își dorește?
Mă tem însă că nu democrația ar trebui să se simtă vinovată, ci stilul nostru de a desfășura procesul electoral. Este vorba despre listele de candidați, care nu ne spun nimic altceva, decât un nume și un prenume.
Dezorientat la vederea numelui necunoscut, alegătorul votează de fapt partidul, sigla acestuia și o listă. Atât și numic mai mult. Adesea, numele și prenumele celui ales rezultă numai din inspirația, voința și puterea de a decide ale unui lider, care știe să se impună asupra colegilor, ca să fie de acord cu el.
Hm, atâta le-ar trebui, să nu fie de acord!
Firește, asta este numai faza inițială a candidaturilor. Fazele următoare constau în preluarea buletinului de vot, ștampilarea la secret în cabină și introducerea în urnă, tot în secret, și fără nicio imixtiune de nicăieri.
Libertatea votului e garantată, secretul votului e asigurat, dreptul de a alege e sfânt. Nimeni nu poate contesta nimic, totul e OK.
Așa se face că a intrat cândva fără probleme în Parlament faimosul deputat ”altă întrebare”, a intrat Dragnea deși urma să fie condamnat, Dan Șova care aștepta și el tot condamnarea, plus mulți, mulți alții. Revin la o problemă despre care am mai scris: nu cumva se impune instituirea unui cadru legislativ care să facă imposibilă candidatura celor cu o integritate îndoielnică?
Căci, în Legislativul țării, ar trebui să fie oameni tot unul și unul, nu din cei care stau cu prezumția în brațe, așteptând o sentință, pe care nu o poate prevesti nimeni.
În loc de răspuns la delicata întrebare anterioară, dau un exemplu. Când angajezi acasă o menajeră, o vei accepta, oare, dacă afli că fostul angajator a acuzat-o pentru furtul argintăriei din dulap, dar este în curs un proces și, până la sentința definitivă, ea beneficiază de prezumția nevinovăției?
Nimeni nu riscă propriul patrimoniu, din propriul dulap, întrucât proverbul sănătos spune că paza bună trece primejdia rea. Numai dacă patrimoniul e al țării și nu al tău, atunci, primejdia nu mai pare așa rea, paza bună nu mai pare relevantă, și relevant pare un alt proverb, tot sănătos, care spune că hoțul neprins e negustor cinsitit.
Până la urmă, îmi pun o întebare simplă: de ce ar trebui să aibă românii încredere într-o instituție, unde candidații sunt propuși de un partid și un lider absolut ad libitum și aproape fără nicio condiție, iar alegătorii votează un nume și un prenume de care poate nici n-au auzit?