Securitatea începe să activeze underground și să dezvolte pe scheletul ei structuri mafiote, îi scrie în 1990 Ion Vianu marelui lui prieten, Matei Călinescu. Amândoi trăiau în exil, de unde priveau cu îngrijorare către țara pe care comunismul o schimbase din temelii. 30 de ani mai târziu, România încă scoate la iveală ”plevușca” Securității, informatorii, în vreme ce peștii cei mari și-au asigurat continuitatea.
Psihiatrul Ion Vianu, emigrat în Elveția în timpul dictaturii comuniste, de unde a denunțat fără oprire abuzurile contra drepturilor omului din România, corespondează cu Matei Călinescu, refugiat în America, ani la rând. Chiar și după ce se revăd, cei doi își continuă corespondența, o mărturie a uneia dintre cele mai mari amiciții intelectuale, începută în interbelic și continuată până astăzi, chiar dacă unul dintre prieteni nu mai e în viață: ”el a plecat dar rămâne interlocutorul privilegiat al solilocviului meu”, spune Ion Vianu, în interviul acordat SpotMedia.
Editura Humanitas a publicat recent volumul Scrisori din exil: corespondenţă inedită / Matei Călinescu, Ion Vianu, unde se regăsește și fragmentul privind intrarea în subternare a Securității.
Am văzut că mai toate statele au impus măsuri severe, au instaurat starea de urgență. Drepturile cetățenești, unele dintre ele, au fost restricționate. Credeți că oamenii sunt dispuși, pentru garantarea sănătății, a securității, să cedeze din libertate? Suntem în paradigma Marelui Inchizitor al lui Dostoievski.
Libertatea de mișcare este garantată de Constituțiile statelor democratice, dar aceleași legi fundamentale prevăd, în circumstanțe excepționale, restricții limitate în timp și în conținutul lor. Măsurile luate în România au avut un caracter mai aspru: s-a vorbit de „ordine militare”, s-au instituit amenzi colosale, imposibil de plătit, care au fost, de altfel, anulate.
În Elveția, măsurile au sunat mai mult ca niște sfaturi pe care populația era îndemnată să le urmeze, încălcarea flagrantă și gravă fiind totuși taxată cu amenzi tolerabile.
Cel puțin pentru moment, pandemia este aproape de zero în Elveția și restricțiile au fost ridicate, în afara distanței între oameni.
Dar, în cazul unui al doilea val, o a doua închidere în casă va fi o decizie foarte greu de luat. Ea va depinde mai mult de grija de a nu depăși resursele de îngrijire (personal medical, respiratoare, paturi) și nu atât de ocrotirea sănătății individuale, căci, iată, două luni de blocaj au indus deja o criză economică mondială majoră.
* În momentul în care termin revizuirea acestui interviu, se confirmă fără tăgadă al doilea val al epidemiei. Iată unde duce libertatea fără conștiința binelui comun și a grijii de sine.
Continuați, frați români, să vă înghesuiți în piețe și în interiorul bisericilor. Cel de Sus și Sf. Ponta vă vor ajuta.
În mai toate momentele grele, oamenii promit că, dacă trec și de asta, vor fi mai buni. Sau își vor schimba viața, încât să fie relevantă. E o formă de negociere aici. La ce ajută? Care e mecanismul? Îl întreb pe psihiatrul Ion Vianu: e omul capabil cu adevărat să se schimbe, să devină mai bun trecând printr-un rău și supraviețuindu-i?
La începutul închiderii am propus un „pact de pace” între cei siliți să trăiască nedespărțiți zi și noapte. Ar merita să fie cercetate consecințele: dacă au fost mai multe conflicte, acte de brutalitate, cereri de divorț etc.
Pe termen lung, cunoștința pe care o am asupra naturii umane mă face să cred că oamenii nu se vor schimba în bine.
Într-un interviu pe care l-am făcut cu Germina Nagâț, cercetător CNSAS, îmi vorbea despre necesitatea de a deschide amplu dosarul psihiatriei folosite represiv în România comunistă. E prea târziu? Mai ajută memoriei sociale?
Aș saluta cu entuziasm această inițiativă. Dar vor fi dificultăți, căci cele mai multe victime au murit între timp.
Unii primiseră pensii, ca pentru deținuții politici, proporționale cu timpul petrecut în azilul psihiatric.
Eu am văzut victime, dar și alții le-au văzut.
Multe arhive au fost distruse, dar sigur că se pot reconstitui fapte, se vor regăsi articolele care au fost publicate, în campania pe care am dus-o în special în anii 90.
Da, este o misiune sacră reconstituirea acestei crime contra drepturilor omului.
Când ați aflat ce se întâmplă, când ați înțeles că dictatura se folosește de psihiatrie pentru a ține oamenii sub control?
Am relatat in „Amintiri În dialog”, în ”Exercițiu de sinceritate” și în foarte numeroase articole cum am fost pus față-n față cu brutalitatea represiunii psihiatrice, anume în cazurile V. Paraschiv, Av. Gh Ionescu, Neagu Vulcănescu, cât și fenomenul Secției speciale de la Poiana Mare (Dolj).
Asta era la începutul anilor 1970.
Dar a fost ca o trezire de conștiință. Abuzurile erau mult mai vechi, din anii 60 și 50.
Vedeți cum tema Securității încă e pe agendă, în România. Ritualic, descoperim noi colaboratori, cazul președintelui Băsescu, acum avem cazul lui Mugur Isărescu. Scrieți, în scrisoarea din 1 martie 1990 către Matei Călinescu: „Securitatea a coborât în underground și a devenit un fel de Mafie”. Aș vrea să explicați puțin.
De obicei, când se adeveresc, prezicerile rămân totuși aproximative. Persoanele pe care le citați au recurs în justiție la deciziile date, așa că nu pot să comentez.
În orice caz, informatorii constituie o plevușcă, nu peștii cei mari. La acești „pești mari” mă refeream în această prezicere din 1990.
Au fost mai multe etape: până la alegerile prezidențiale din 1996, vechea Securitate era peste tot, nici măcar nu se putea vorbi de o acțiune subterană, ci de una vizibilă.
Ca să fiu obiectiv, trebuie să spun că Ion Iliescu, rusofilul, a suferit o mutație și a acceptat să intre România în materie cu primele, timidele negocieri ale aderării în NATO și UE.
Aceste noi condiții istorice au făcut ca elita securistă să intre, nu în clandestinitate, dar să adopte o poziție mai discretă, deoarece aderarea la numitele organizații implica o ruptură, cel puțin aparentă, cu trecutul comunist.
De aici încolo se poate vorbi de intrarea în subterană: greutatea deciziilor unui grup de oameni depășea poziția lor aparentă, mai modestă.
În fine, în ultimii ani, vechii granguri au mai îmbătrânit, au mai murit... dar a doua generație, a fiilor, biologici sau „spirituali” a început să ocupe poziții-cheie, în justiție, în „servicii” și în tot felul de administrații mai mult sau mai puțin obscure.
Ceea ce frapează este independența lor de partidele tradiționale și capacitatea de-a se adapta la noile situații. Această configurație e favorabilă unui sentiment paranoic de mister, întreține o teorie a complotului care, poate (dar poate?) să nu fie chiar atât de vast.
Vorbiți în aceste scrisori către Matei Călinescu, care sunt mai mult decât epistole, e aici o intenție și o muncă de a conserva memoria unei generații, așa mi s-a părut mie, despre cum a modificat comunismul fibra socială. Despre cum drepturile au fost înlocuite cu privilegiile, iar umilințele mizere – frigul și foamea – l-au ținut pe om captiv. Odată cu crearea condițiilor de libertate și de ieșire din pasivitate, a fost acest proces reversibil?
Incontestabil, comunismul a avariat grav fibra socială.
Punctul unu: comunismul și mai ales ceaușismul încurajau hoția și corupția (șpaga) fiindcă erau conștienți că nu pot asigura subzistența populației.
Punctul doi: dictatura încurajează pasivitatea: dacă vorba noastră nu e ascultată, la ce bun să mai vorbim, să avem idei, să facem propuneri etc. Cum o fi o fi!
Punctul trei: nu are nici un rost să investești speranțe pe termen lung, fiindcă promisiunile nu se respectă, legile țin trei zile.
Așa că repede-te să prinzi ce ți se oferă sau îți apare în drum azi și lasă proiectele pe termen lung la o parte.
De „proiecte de țară” am tot auzit, de realizarea lor mai puțin. Nici nu s-ar putea, căci o luăm mereu de la capăt.
E drept, a apărut o categorie de oameni noi, de bună voință, școliți, creatori de idei și valori. Dar pentru moment balanța nu se înclină de partea lor.
Ion Vianu, v-ați mai simțit vreodată acasă în România? De ce nu v-ați întors de tot, ce nu se mai potrivea?
Numai în România mă simt acasă.
Am și locuit permanent în România între 2003-2010; după aceea am continuat să stau perioade, din ce în ce mai scurte. Din motive familiale și de sănătate am ales să stau în Elveția, țară care mi-a acordat azilul politic și o viață acceptabilă. Sunt recunoscător Elveției și fiindcă mi-a acordat naționalitatea, sunt deci dublu-național.
Cel mai acasă mă simt în România; dar asta mă ține departe, mai degrabă decât să mă aducă acasă: e dureros cât de puțin seamănă România cu cea în care am sperat.
Sunt bătrân și bolnav, am dreptul să-mi menajez sensibilitatea.
Apar, în acest volum de scrisori, două feluri diferite de a face față depresiei cauzate de dezrădăcinare. Ce schimbă exilul în om? Există o fibră a exilului, o trăsătură pe care o împărtășesc toți cei plecați și care face imposibilă, de fapt, revenirea? Există în psihiatrie vreun sindrom al celui exilat?
Exilul îți oferă mari avantaje: vezi o civilizație nouă altfel decât cu ochii turistului, compari, tragi învățăminte; devii mai modest în raport cu ce ești, cu ce ai învățat; dacă vii dintr-o țară semiînchisă, cum era cazul meu, guști din deliciile libertății de exprimare, ai acces la orice carte... voiajezi, pipăi cu mâna ta splendorile civilizației.
Dar nici un moment nu uiți de unde ai venit. E ca un țiuit de urechi, un sunet permanent care se modelează, muzical...
Pe vechii prieteni plecați îi regăsești într-o altă lume, ca într-o ședință de spiritism. Au câțiva ani avans, îți sunt învățători întru libertate. Pe Matei Călinescu reușeam să-l văd cel puțin odată pe an. Cred că reușeam să depășim obsesia exilului, de-a vorbi numai și numai de țara pierdută, țara furată.
Corespondența dintre noi, publicată numai în parte, redă tonul variat al discuțiilor noastre vii.
Pe urmă el a plecat dar rămâne interlocutorul privilegiat al solilocviului meu.
Ion Vianu, carte de vizită
Psihiatrul și scriitorul Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, s-a născut în 1934, la București. În 1977 emigrează în Elveția, după ce se exprimă împotriva regimului comunist și colaborează cu Radio Europa Libera, devenind una dintre vocile exilului.
Se implică în mișcarea pentru apărarea Drepturilor Omului în România, împotriva abuzurilor politice ale psihiatriei de pretutindeni. Publică mai multe romane, printre care "Arhiva trădarii și a mâniei" (2016), o ficțiune despre vechea Romanie, comunism și demnitatea nebuniei. "Romanul autobiografic" Amor intellectualis (2010) se bucură de mai multe premii.