Asta e mântuirea prin literatură, când afli că, dacă cel mai intim lucru poate fi împărtășit cu alții, atunci poate că nu e chiar atât de rușinos precum credeai, spune scriitorul israelian Eshkol Nevo, într-un interviu în care adevărul gol goluț se împletește cu poveștile în care ne distribuim: despre copii, despre divorț, despre prietenii și despre Israel, țara cu multe poduri, chiar dacă politicienii ar vrea să facă un Mare Canion, în care fricile să învingă.
Atunci când am stabilit ziua interviului cu Eshkol Nevo, scriitor israelian de mare forță (tradus la Humanitas Fiction, în limba română), nu ne-am gândit că va coincide cu ziua unor alegeri cruciale în ţara sa, cele în care oamenii vor decide dacă Benjamin Netanyahu se poate întoarce la putere. Așa că l-am găsit pe Nevo neliniștit și întorcându-se de câteva ori în interviu la votul care va arăta dacă politicienii care speculează frici sunt mai de succes decât cei care comercializează speranțe. Dar asta nu a împiedicat ca interviul să fie unul personal.
Pe de o parte, este un gest de rebeliune față de cum să spui o poveste; pe de altă parte, însă, fiecare bucățică din această carte e o poveste. Cred că ambele direcții sunt aici, în mine: hai să nu mai spunem povești, ci să fim sinceri, dar ce creatură minunată e povestea, ce puternică e, cum să trăim fără?
Eshkol Nevo, m-am distribuit și eu într-una dintre poveștile din carte, cea în care fiica pleacă de acasă, la școală, în alt oraș. Nu e ușor.
Vă voi spune o poveste, pentru mine uimitoare, despre această carte. Este despre o legătură ciudată între realitate și ficțiune: când am scris Ultimul interviu am luat decizia, în familia noastră, ca, deși cartea va fi plină de elemente autobiografice și realiste, să existe un lucru pe care nu-l voi reda, despre care nu voi scrie, și anume despre fiicele mele, despre adevăratele mele fiice. Așa că am inventat o intrigă imaginară, în care fiica personajului ajunge la un internat de prin deșerturile Israelului.
Asta a fost în 2018, cartea a fost publicată incluzând această narațiune, pentru care, de fapt, a trebuit să fac și niște cercetări. Asta pentru că este un loc foarte specific, așa că a trebuit să merg acolo și să vorbesc cu oamenii de acolo. Am scris această parte inventată a poveștii, iar apoi cartea a apărut în 2018.
Un an mai târziu, în 2019, fiica mea cea adevărată vine la noi și vorbește cu mine și cu soția mea și ne zice: „Nu vreau să studiez în orașul nostru, pentru că eu sunt un spirit liber și mie îmi place natura, așa că mi-am făcut temele, am verificat, am căutat pe Google și am vorbit cu oamenii și am ajuns la concluzia că există un singur loc: în acest loc din deșert. Acel loc. Bineînțeles că eu și soția mea ne uitam unul la altul și prima întrebare a fost: ai citit cartea, nu? Iar ea a spus: Nu, despre ce vorbiți?
Desigur, aceasta este fiica mea și eu știu că nu este capabilă să mintă, așa că am lăsat-o așa, dar oricum am spus că este prea devreme, avea doar 14 ani. Ea a mai așteptat un an și a spus: bine, eu tot vreau să merg în acest loc. I-am spus să înceapă să se pregătească pentru examene – sunt multe examene și teste pentru a ajunge la această școală, este una foarte populară – așa că a trecut examen după examen și, acum un an, pe 1 septembrie, care este la începutul anului școlar în Israel, am dus-o cu mașina acolo. Pe loc am simțit un deja-vu, știam acea scenă.
Deci cu cartea aceasta a fost procesul invers: cartea a creat, de fapt, realitatea.
Nu aș zice creat, adică realitatea nu a fost afectată de ea, dar da, a fost ca o profeție.
Acum fiica mea își începe al doilea an acolo și este foarte mulțumită și foarte fericită. Cred că este o poveste atât de interesantă pentru mine, deoarece întreaga mea carte este despre legătura dintre ficțiune și non-ficțiune, după care, iată, s-a întâmplat acest lucru.
Iar acum, din cele trei fiice ale mele, două nu mai stau acasă, a mai rămas doar una, iar eu sunt un tată cu inima frântă.
Mi-ați spus despre legătura dintre ficțiune și non-ficțiune, dar mă interesează și legătura dintre adevăr și onestitate. Este adevărul întotdeauna sincer și onestitatea este același lucru cu adevărul?
Ceea ce am încercat să fac în această carte, în mod intenționat, a fost să creez o ficțiune sinceră. Ce este ficțiunea sinceră? Cred că cel mai bun exemplu, poate, ar fi dacă v-aș împărtăși un vis pe care l-am avut aseară. V-aș spune toată povestea, personajele, detaliile... Ar fi ceva destul de intim și, de asemenea, sincer, pentru că aș dezvălui și ceva despre mine, pasiunile mele, temerile mele. Dar nu v-aș spune adevărul, totuși, nu-i așa? Nu ar fi adevărul, pentru că a fost doar un vis, nu ceva care s-a întâmplat cu adevărat.
Așa e cu ficțiunea sinceră: înseamnă să scrii nu numai despre ceea ce s-a întâmplat - ca într-o autobiografie - ci și despre ceea ce ți-e teamă că se va întâmpla sau despre ceea ce îți dorești să se întâmple.
De pildă, despre povestea divorțului din carte: în timp ce scriam povestea acelei despărțiri, m-am simțit complet sincer, deoarece nu scriam ceva care să nu aibă deloc legătură cu fricile pe care chiar le am.
Asta cred că este ficțiunea sinceră, o combinație de temeri, dorințe, vise, combinate cu ceva ce se întâmplă cu adevărat.
În timp ce vă citeam cartea, mă gândeam că aveți, ca scriitor, privilegiul de a primi a doua șansă – fiind în același timp și personaj din carte.
Da, cu siguranță, acesta este unul dintre motivele pentru care scriu. Să am o a doua viață, să experimentez drumurile neparcurse, ceva ce nu am trăit cu adevărat.
Dar cred că asta este valabil și pentru cititor. Cititorul - și acesta este unul dintre motivele pentru care citim cartea, ceva ce este tot timpul în fundal – și el poate experimenta fără să plătească cu adevărat prețul real. Putem face atâtea lucruri într-o carte: putem să facem bungee-jumping, putem avea o aventură, putem pleca să locuim în altă țară, totul este posibil în imaginația noastră, în scrisul și în lectura noastră.
Astăzi este ziua alegerilor în Israel, este poate un exemplu prea politic, dar aceasta este metafora care îmi vine acum în minte, pentru că eu sunt foarte informat politic.
Sunt jurnalist, îmi plac exemplele din politică, e în regulă.
Noi am avut același prim-ministru vreme de 12 ani și, la un moment dat, eu cred că oamenii nu mai credeau ca va fi altfel și nici nu mai țineau minte vremea când a fost altfel. Că ar fi posibil să fie un guvern al cărui prim-ministru să nu fie omul acesta.
După mari eforturi, după multe demonstrații, la care și eu am participat și în care m-am implicat foarte mult, a fost cel mai politic lucru pe care l-am făcut vreodată, am reușit să răsturnăm acel guvern. Pentru un an și jumătate am putut vedea că se poate și altfel. Am avut oportunitatea de a experimenta, de a simți cum e să ai și un alt guvern, cu alt prim-ministru.
La alegerile de acum, oamenii se pare că nu vor lua același fel de decizii, cred că fie au fost dezamăgiți de cei din alternativă, ori poate, precum mine, că au fost foarte mulțumiți. Dar ce e sigur este că nu mai suntem în aceeași stare de spirit. Acum știm ce înseamnă să mergem pe acea potecă pe care nu mergeam până deunăzi, iar acum avem termen de comparație și putem decide.
Poate că oamenii din țara mea vor decide că vor să meargă înapoi, la cum era, dar măcar acum ei știu, au o bază de comparație. Dacă asta se va întâmpla, eu voi fi foarte trist, normal, dar măcar e o situație diferită.
E altceva când ai ocazia, fie prin intermediul imaginației tale, fie prin ce se întâmplă în realitate, să mergi pe poteci neumblate.
Deci spuneți că alegerile de acum din Israel sunt în cunoștință de cauză, mai ales că la ele participă cel care a fost liderul țării vreme de 12 ani.
Spre sfârșitul acelei perioade a fost foarte clar ceea ce eu aș numi spiritul nedemocratic, era vorba de idei și fapte total împotriva firii Israelului, o țară cu o tradiție a democrației. Chiar faptul că a pierdut alegerile atunci și că s-a format un alt guvern, asta a fost o probă pentru noi toți că democrația a supraviețuit, că suntem încă un loc democratic.
Nu știu, poate va câștiga din nou, eu sper că nu, dar măcar am simțit pe pielea noastră că democrația funcționează și că schimbările sunt posibile, chiar dacă trebuie să manifestezi pentru asta.
Este important să știi asta, mai ales când te uiți la ce se mai întâmplă prin lume, prin Rusia, de pildă, sau în China, sau la demonstrațiile ce au loc în Iran. Acolo, în Teheran, unde studenții manifestează împotriva regimului, acele mișcări anti-hijab, acolo vezi ce preț se plătește într-o dictatură.
Democrația este exact asta, să poți să ai o opinie diferită, să nu existe doar un adevăr oficial.
Ce mi s-a părut mie că s-a întâmpla atunci în Israel a fost că o masă critică de intelectuali și-a ridicat vocea acum un an, doi ani. Și dumneavoastră și alți intelectuali israelieni ați decis să vă implicați mai mult pentru schimbare.
Întotdeauna este greu, pentru un artist, să ia decizii de genul acesta.
Pentru mine, momentul a fost acum doi ani, doi ani și jumătate, când mi-am spus: Ok, este prea mult și este prea important ce se întâmplă în țara mea, faptul că avem un prim-ministru acuzat de corupție, dar el este încă în funcție. Este prea important ca eu să mai stau să mă gândesc oare cum îmi va afecta asta cariera sau la cum vor reacționa cititorii. Am lăsat totul la o parte și m-am implicat total, am scris despre asta, am luat cuvântul la demonstrații. În fiecare săptămână.
Mă gândeam că o fac pentru fiicele mele, pentru că nu vreau ca ele să trăiască într-o țară ca Rusia.
Familia mea adăpostește acum imigranți din Rusia, oameni care fug de dictatura de acolo, de a fi luați cu forța în armată. O ramură rusească a familiei mele imigrează cu toții acum în Israel, pentru că nu mai suportă ce se întâmplă acolo. Nu știu limba de aici, nu au joburi, nu cunosc mai nimic despre Israel.
Reîntorcându-mă la carte. Cred că în Ultimul interviu am început hotărât să scriu proză autobiografică, dar apoi ce m-a tulburat a fost faptul că, atunci când scrii din propria biografie, nu poate exista decât un singur adevăr.
Or, pentru mine, e mult mai interesantă o carte “democratică”, în care lucrurile poate că s-au întâmplat sau poate nu, poate sunt adevăr sau poate minciună. Și atunci am zis că prefer să joc acest joc, să spun o poveste mult mai largă. Poate când voi avea 80 de ani, atunci mă va interesa altceva.
Ultimul interviu, așa biografic cum s-a vrut a fi la început, a fost până la urmă o carte care m-a făcut să înțeleg că sunt un scriitor de ficțiune, adică sunt profund atras de ficțiune.
În carte avem exercițiul confesiunii, oscilând acolo între adevărul obiectiv, cel istoric și cel personal, dar totodată și minciuni, pur și simplu, falsitate. Ce înseamnă confesiunea pentru dumneavoastră și câte tipuri de confesiune există?
Am fost în ultima vreme prin Italia și am intrat într-o biserică și m-am dus după acele indicatoare spre camera de confesiune. Era o coadă destul de mare de oameni care așteptau ca preotul să-i primească. Mulți oameni voiau, aparent, să-și mărturisească păcatele. Eu sunt evreu, nu m-aș confesa unui preot, dar mă fascinează mult ideea. Ea apare și în cartea mea, Trei Etaje, acolo este vorba despre trei confesiuni. Cartea mea de-acum este tot o confesiune, eu încerc să răspund cât de cinstit pot la întrebări la care de regulă răspund în modul cel mai corect politic și mai calculat cu putință.
Poate că în fiecare confesiune pe care o facem punem o poveste. Vrem ceva, vrem să convingem sau să influențăm sau vrem să ne spunem nouă înșine o anumită versiune a poveștii.
Vrem să fim eroii pozitivi.
Uneori da, alteori doar vrem un final fericit.
Confesiunea în această carte, precum și în Trei Etaje, este un act de povestire, de altminteri primul nume, de lucru, al cărții mele a fost Povestitorul. Povestitorul, naratorul, cel care este obsedat să spună povești, sunt eu și în același timp este o cu totul altă persoană decât mine.
În cartea dvs am citit cum cei mai buni prieteni ai scriitorului nu i-au citit cărțile, sugerându-ne că exact din acest motiv sunt prieteni, pentru că ei îl cunosc așa cum e de fapt.
Mă gândesc la prietenii mei buni, chiar azi m-am întâlnit cu unul din ei, lucrăm la un film despre povești spuse. El este la bază actor de teatru, așa că discuția a fost despre cum să îmbinăm felul de a spune povestea cu accent pe conținut – adică ce știu eu să fac - , cu modul de a prezenta o poveste pe scene – ceea ce face el.
Când ne-am cunoscut, însă, aveam 16 ani. De altminteri, cei mai mulți prieteni pe care îi am provin din perioada de dinainte de a deveni eu scriitor.
Așa că nu e doar despre faptul că eu sunt povestitor, cred că e și o chestiune de publicitate. Oamenii care mă întâlnesc astăzi, pentru prima dată, cred că deja mă cunosc, chiar înainte de a schimba primele cuvinte. Prietenii mei adevărați sunt cei care mă cunosc dinainte de toată publicitatea care mi s-a făcut, înainte de cărți și de interviuri, opiniile lor despre mine s-au cristalizat pe baza legăturii pe care am avut-o, nu pe baza publicității.
Prietenii vechi sunt întotdeauna cei pe care trebuie să-i apreciezi în mod special.
În limba română avem această expresie – adevărul gol-goluț – ca suprem adevăr. Adică dezbrăcat de alte haine.
Avem și în ebraică exact aceeași expresie.
Dar este vreodată adevărul gol?
Sunt unele părți din carte unde chiar m-am simțit aproape complet gol când le-am scris.
Cel mai uimitor lucru, în general vorbind despre literatură și cărți, este că atunci când atingi ceva foarte personal, ceva ce a fost doar al tău, iar cartea iese pe piață, vezi apoi volumul enorm de reacții. Eu l-am primit atât din Israel, cât mai ales din Italia, acolo am probabil cei mai mulți cititori.
Oamenii reacționează foarte puternic la exact acele aspecte, la elementele cele mai personale, întunecate, dezgolite. Este vorba de experiențe despre care credeam că doar eu le-am trăit, dar iată că oamenii vin la mine și-mi spun: știu exact despre ce vorbeai acolo. Sau vin femei care-mi spun: l-am văzut acolo pe soțul meu, parcă îl descriai pe el și lucrurile prin care a trecut.
Asta e mântuirea prin literatură, când afli că, dacă cel mai intim lucru poate fi împărtășit cu alții, atunci poate că nu e chiar atât de rușinos precum credeai, poate că nu e așa de rău.
Este cartea cea mai melancolică, cea mai distemică, așa cum spuneți, dar în același timp cartea care sparge tristețea în umor. Ca și cum ai fi în același timp vesel și trist. Care e rolul umorului si care e mai ales rolul lui în cultura evreiască? Ce fac doi oameni care nu își înțeleg reciproc umorul?
Mai întâi de toate, aș spune că este, în același timp, cartea mea cea mai tristă și cea mai nostimă.
Asta este definiția tragicului, de fapt.
Câteodată citesc oamenilor pasaje din carte și la unele dintre ele oamenii sunt, pur și simplu, pe jos de râs. De exemplu, istorisirea, foarte evreiască, aș spune, când povestitorul primește o carte de la un supraviețuitor al Holocaustului, doar că e foarte grea și nu mai știe cum să scape de ea.
Când am lansat cartea, în Israel, în 2018, a fost prezentă și mama mea. Ea este profesor, iar domeniul său de expertiză, apropo de ceea ce spuneați, este chiar umorul. Are doctorat în asta și, mai mult, este o persoană căreia îi place să râdă sănătos.
Am citit atunci acea parte, cu cartea biografică extrem de grea și ea a început să râdă așa de tare, încât aproape că a trebuit să o scoatem din sală. Nimeni nu se mai putea concentra de la râsul ei.
Chiar și eu râd câteodată când citesc. Dar nu cred că e ceva pur evreiesc, mi se întâmplă cam la fel și când vorbesc cu românii, de exemplu. Putem fi triști sau melancolici, de pildă e iarnă afară, dar asta nu ne oprește să râdem în hohote câteva clipe mai târziu. Așa că poate nu e ceva evreiesc, poate e ceva est-european sau mai degrabă e ceva general uman.
Așa am fost eu crescut. Părinții mei au fost psihologi, o mulțime de oameni cu probleme veneau la noi acasă, prin urmare, am înțeles din copilărie că viața poate fi foarte dureroasă. Nu a fost vreo revelație de adult. Îmi amintesc că mama avea o studentă deosebit de frumoasă dar extrem de tristă, iar ea încerca să o ajute. Eu aveam vreo 12-13 ani și nu înțelegem de ce o femeie atât de frumoasă plânge tot timpul, iar nimeni nu îmi spunea de ce.
Pe de altă parte, aceiași părinți râdeau tot timpul când luam cina împreună și ne molipseau și pe noi. Uite așa, combinația asta a devenit naturală, nu e ceva la care am lucrat sau la care să mă gândesc prea mult.
E și un fel de a nu te lua prea în serios, tot timpul.
E un fel de a trăi, aș putea spune. Vă mai dau un exemplu: predau Creative Writing unei secții de studenți internaționali, la Torino. Cursurile sunt în engleză, iar engleza nu este limba în care eu scriu și nici limba pe care ei ar alege-o, dacă ar putea. Majoritatea studenților sunt fie din Italia,f ie din America Latină.
Dar în loc să fie o mare tragedie pentru toată lumea, noi toți am înțeles să ne amuzăm pe seama situației, așa că toate greșelile lexicale, interpretările eronate, accentele au fost acceptate fără probleme. Eu fac greșeli, ei, la rândul lor, nu vorbesc engleza perfect, dar cu toții ne amuzam.
I-am pus o dată să scrie un text cu cerința: să fie plin de sunete, de mirosuri, de gusturi diferite, adică să scrie senzual. Iar ei s-au blocat, imediat, toți. I-am întrebat ce au pățit, de ce nu scrie niciunul nimic și mi-au răspuns: păi, nu putem scrie acum așa, dintr-o dată, despre sex, cum ne-ați spus.
Nu, le-am zis, nu la sex mă refer, ci la simțuri, asta voiam să spun. Ei au înțeles imediat, dar m-au rugat, râzând, să folosesc alt cuvânt, ceva de genul “senzorial”, pentru că ei dacă aud „senzual” se gândesc la altceva.
Limba poate fi sursă de frustrare, dar poate fi și foarte amuzantă.
Spunem povești despre noi, dar spunem povești și despre alții. E acest episod al fiicei supărate că tatăl a scris despre ea, a transformat-o în personaj. Cum e sa vezi lumea, oamenii, prin lentila scriitorului? Văzându-i pe ceilalți ca personaje, nu riscăm să ratăm ceva din ei?
Sincer, eu nu îi văd niciodată pe oameni ca pe personaje. Pentru mine ei sunt exact asta, alte ființe umane. Când sunt în procesul scrierii, atunci devin mai conștient de noile răspunsuri pe care mi le dau oamenii pe care i-am întâlnit şi pe care le-aș putea fura și pune în cărțile mele.
Azi m-am întâlnit cu restul familiei de dimineață, este și ziua alegerilor și mai e și o mătușă care a murit recent. Am fost la cimitir unde ne-am întâlnit cu toții, i-am revăzut pe mama, pe tata, pe vărul meu preferat, am cunoscut și un bun prieten de-al fiicei mele. După care m-am întors acasă, pe drum l-am întâlnit pe prietenul meu actor, de care vă spuneam.
Nu cred că m-am uitat la vreunul dintre acești oameni ca la un personaj. Dar poate că într-o zi voi scrie ceva inspirat de slujba la care am asistat astăzi. Numai că pentru a scrie despre ceva ai nevoie de perspectivă.
În cartea de dinainte, Simetria dorințelor, vă imaginați prieteniile de tinerețe reluate. O vreme prietenii se despart, se căsătoresc, fac copii, dar iată că copiii cresc și cumva vine un alt timp pentru aceste prietenii, pare că le regăsim. Și totuși - eu am citit în Ultimul Interviu și o continuare sau un fel de replică - de fapt, prieteniile nu mai sunt la fel: unii sunt deja doborâți de viață, iar alții mor. Sunt cărți în oglindă?
Într-un fel, fiecare carte este o reacție la o altă carte. Câteodată vrei să rectifici ceva. De când Simetria dorințelor a fost publicată, în 2007 în Israel, lumea mă consideră un fel de expert în prietenie. Toți îmi vorbeau numai despre prietenii și mă întrebau ce părere am.
Așa că am spus, bine, OK hai să vorbim acum despre un tip care, la un moment dat în viața lui, nu e deloc înconjurat de prieteni. Atunci când ești în ceea ce eu numesc distemia, când ești foarte trist și melancolic, te refugiezi în interiorul tău, undeva cât mai adânc și atunci nu prea mai ești dispus să stabilești legături cu alții. Pe lângă asta, vezi în jurul tău cum un prieten a dispărut nu se știe unde, altul a murit, ce poți să mai faci?
Recunosc că mi-a plăcut să mă joc așa, să nu repet același tip de personaj în fiecare carte.
O imagine puternică este aceea în care scriitorul din carte, fie că sunteți dumneavoastră sau un altul, merge în colonia evreiască, înnoptează acolo, din cauza unui pericol terorist și vine acel copil care doarme lângă el. Par doua lumi separate, rupte între ele. Sunt ireconciliabile cele două Israeluri?
Depinde. Acum sunt alegeri în Israel și se simte clar că acum e vorba de două triburi care se înfruntă și poate va învinge unul dintre ele.
Eu am o școală de Creative Writing, care în Israel are acoperire națională, am fost peste tot prin Israel. Am ceva experiență cu țara și nu, nu pot spune că am simțit genul acesta de înstrăinare. Când ajung prin vreo colonie sau printr-o comunitate ultra-religioasă sau printr-un orășel din sud, nu mă simt străin.
Sunt mult mai multe lucruri pe care le avem în comun noi, israelienii, decât cele care ne separă. Tragedia e că politicienii sunt cei care profită cel mai mult de lucrurile acestea, ar face un Mare Canion, dacă ar putea. Doar că ar fi nenumărate poduri peste acest canion și tot ai putea să treci dincolo, să întâlnești oameni cu care să te bucuri împreună.
Cu jumătate din studenții mei nu am niciun fel de problemă să comunic, totul cu respectarea limitelor pe care scrisul le impune, dar găsind rapid un teren comun.
Eu cred mult în posibilitatea ca societatea israeliană, dacă nu să se unească, măcar să poată profita de pe urma diversității, iar diferențele să nu mai fie motiv de lupte nesfârșite. Îi includ aici pe arabi, sunt convins că arabii israelieni pot fi o forță pozitivă în țara noastră, problema e că din cauza politicii, în loc să-i integrăm în viața noastră, suntem învățați să ne îndepărtăm de ei și să rămânem pe poziții conflictuale.
În școala mea, asta încerc să fac. Este o organizație non-profit care promovează toleranța.
Pentru politicieni este mai ușor să speculeze frica și ura decât să construiască speranța și încrederea.
Este foarte interesat, așa este. În Israel este cel mai ușor să câștigi alegerile manipulând frica. Poate că sunt alte locuri în lume unde speranța câștigă alegerile. Obama este cel care a câștigat alegerile aducând speranța.
După care a venit Trump care a câștigat folosind frica.
Așa a fost, da, este adevărat. Acestea sunt emoțiile de bază, care ne motivează. Azi sunt în ziua alegerilor, sunt copleșit de griji, poate mâine pot vorbi mai relaxat despre asta. Asta este țara în care trăiesc și pe care o iubesc, sunt convins că acest loc are un potențial foarte bun. Nu-mi pot imagina viața în altă parte.
Din profesia dvs de bază, psihologie, sunt convinsă că ne puteți spune cum frica și agresivitatea sunt două fațete ale aceluiași lucru.
Mărturisesc că nu mi-am desăvârșit pregătirea ca psiholog, eu sunt doar scriitor, nu pot face terapie, dar sunt în continuare foarte interesat în oameni. Și de societate.
O mare parte din agresivitatea care se simte în Israelul de azi provine, într-adevăr, din frică. Orice tratat de pace am avea în Orientul Mijlociu, va rămâne această temere a israelienilor de a nu ne întoarce cum eram acum câteva secole.
Frica aceasta va trebui să fie luată în seamă, orice ar fi.
Este un fel de stare post-traumatică?
Am scris și o carte despre asta, Neuland, 600 de pagini pe subiectul acesta.
E cea mai evreiască carte pe care ați scris-o. Spuneți, în mai multe rânduri, că nu vă plac din cale afară întrebările politice, că nu sunteți precum Amos Oz. Și, totuși, nu există carte pe ce ați scris-o fără una din aceste două teme politice: conflictul israelo-palestinian și mediocritatea politică, a liderilor politici. Prima o avem in Ultimul interviu, de pildă în episodul din Nablus, unde suntem în timpul primei Intifade. Ca jurnalist, mi-a fost mereu greu să discut asta cu scriitori din Israel, deoarece, până la urmă, nu e despre cărți, ci despre politică. Și totuși voi întreba: se poate scrie literatură în Israel fără ca aceste teme să fie pe masă?
Motivul pentru care nu-mi plac întrebările politice, mai ales când vin din afara Israelului, e din teama că nu sunt atât de importante. Adică dacă m-ar întreba un israelian o întrebare cu conotații politice, aș fi mult mai atent, ar fi și mai periculos pentru mine să răspund, dar aș fi și mai bucuros s-o fac.
Când s-a publicat articolul meu, a apărut și în Corriere della Serra, sub forma unei scrisori către fiica mea, care vota pentru prima dată, am încercat să las acolo un fel de testament. Să pun gândurile mele, fără a-i spune direct cum cred că trebuie să voteze, dar dându-i câteva sfaturi, mai generale și mai practice.
Italienii au publicat fără probleme scrisoarea, deoarece eram cunoscut acolo, dar pentru mine ce a contat a fost s-o văd publicată și aici, în Israel. M-am uitat pe rețelele sociale și am văzut că îmi distribuie articolul, iar oamenii îl folosesc pentru a-l trimite propriilor lor copii.
Nu mi se pare la fel de important să răspund la întrebări politice pentru oamenii din Europa sau din Statele Unite. Pot s-o fac, dar nu mi se pare cel mai important element al interviului.
Revenind la întrebări, eu scriu despre ce îmi place. Trei Etaje nu are politică, în mod intenționat, cred că este un roman mai universal.
Are referințe la proteste.
Da, dar nu e o întâmplare că aceasta a fost cartea mea cea mai mult tradusă, s-a făcut și un film de către Nanni Moretti.
Protestele sunt ceva bun, eu am fost la proteste și sunt mândru de asta.
La fiecare carte pe care o scriu, am această alegere: vreau sau nu să abordez tema conflictului israelo-palestinian și să intru în ea, în profunzime. Câteodată vreau, dar de multe ori aleg să nu fac asta. Nu o simt ca pe o obligație.
Există acum o dezbatere între scriitorii din Ucraina și Rusia. Poate un scriitor rus să scrie fără a menționa nimic despre războiul lui Putin de acum? Nu are o obligație morală să facă ceva, să spună ceva? Scriitorul are o altfel de voce.
Sunt sigur că unii dintre ei chiar o fac.
Dar știți ce admir eu cel mai mult, lăsând problema cu Rusia la o parte? Îi admir pe tinerii din Teheran, pe cei care în continuare merg la demonstrații, asta după ce mulți au fost uciși sau aruncați la închisoare și bătuți. Ei tot ies la manifestații. Iranul, se spune, este marele dușman al Israelului. Eu mă uit, însă, la această imagine, plin de admirație. Cât de mult curaj au acei tineri...
Câteodată da, trebuie să fii curajos. Poporul ucrainean este unul deosebit de curajos, liderii lor la fel, amintiți-vă că toată lumea se aștepta să-i vadă fugind din primele zile.
Un artist, simt asta, ar trebui să aibă curaj. Dar nu pot să-i judec pe alții, știu că fiecare poate avea anumite probleme care să-l împiedice sau anumite frici.
Aceste femei din Iran poate că au parte și de un fel de nenoroc, de vreme ce sunt atâtea știri și preocupări legate de Ucraina și Rusia, nu avem, cel puțin în România, prea multe vești la zi despre Iran. Rusia pare pericolul mai mare, pur și simplu.
Pot înțelege asta, e clar că aveți motive să fiți îngrijorați. Acolo nu e democrație, un singur om poate decide să declanșeze un război, doar pentru că așa vrea el. Nimeni nu-l împiedică, nu ascultă de nimeni, iată ce este tulburător. Nu există un mecanism de echilibrare a puterii în politica rusească, altminteri un război ca acesta, fără motiv, nu s-ar fi întâmplat.
Cartea e despre povești, despre cum ne punem în poveste. Dar nu ne aflăm într-o inflație de povești? Toată lumea are pretenția să spună o poveste: politicianul spune o poveste, jurnalistul trebuie să spună o poveste, nu să relateze o știre și tot așa. Avem școli de storytelling.
Unul dintre motivele pentru care am scris Ultimul interviu a fost chiar ce ai spus acum, am simțit că avem prea multe povești, toată lumea vrea să spună o poveste, așa că, măcar o dată, hai să fim onești, să spunem adevărul, non-esteticul, non-narativul adevăr. Hai să spargem narațiunea!
Pe de o parte, asta este cea mai aventuroasă carte a mea, în ceea ce privește structura. Nu cred că ar trece testul american de spus povești.
Așadar, pe de o parte, este un gest de rebeliune față de cum să spui o poveste; pe de altă parte, însă, fiecare bucățică din această carte e o poveste. Cred că ambele direcții sunt aici, în mine: hai să nu mai spunem povești, ci să fim sinceri, dar, ce creatură minunată e povestea, ce puternică e, cum să trăim fără?
--
Eshkol Nevo s-a născut la Ierusalim în 1971. A studiat copywriting la Colegiul Tirza Granot şi psihologie la Universitatea din Tel Aviv.
Astăzi deţine cea mai mare şcoală privată de creative writing din Israel şi este considerat mentorul unei generaţii de scriitori în formare.
A debutat cu un volum de povestiri, Zimmer Be-Givatayim (Demipensiune în Givatayim), în 2001, după care a publicat cinci romane: Arbaa Batim Ve-Gaagua (Patru case şi-un alean, 2004), Mishala Achat Yamina (Prima dorinţă la dreapta, 2007), Neuland (2011), Ha-Mikveh Ha-Acharon Be-Sibir (Ultima mikvah din Siberia, 2013) şi Trei etaje (Shalosh Komot, 2015; Humanitas Fiction, 2017).
Toate romanele sale sunt best-seller-uri în ţara natală, iar două dintre ele, Prima dorinţă la dreapta şi Trei etaje, au fost dramatizate. Publicate în traducere la mari edituri din peste zece ţări (Gallimard, Mondadori, dtv, Chatto & Windus etc.), cărţile sale au fost premiate atât în Israel, cât şi în străinătate.
Romanele Neuland şi Ultima mikvah din Siberia au fost recompensate cu Premiul Steimatzky, Patru case şi-un alean a fost finalist, cu titlul Homesick, la prestigiosul Independent Foreign Fiction Prize în 2009, Prima dorinţă la dreapta a fost finalist, cu titlul Wir haben noch das ganze Leben, la Kritikerpreis der Jury der Jungen Kritiker în 2011. Neuland a fost de asemenea inclus pe lista Books of the Year in Translation a cotidianului The Independent în 2014.
Eshkol Nevo a primit medalia de platină şi medalia de aur ale Asociaţiei Editorilor din Israel (2005, 2006, 2008, 2011, 2014, 2015), Premiul FFI-Raymond Wallier (în cadrul Salonului de Carte de la Paris, 2008), Premiul ADEI-WIZO (Italia, 2011). Pe lângă romanele şi volumul de povestiri amintite, este autorul unei lucrări de non-ficţiune, Nifradnu Trach: Ha-Madrich La-Nifrad Ha-Matchil (Ne-am despărţit într-o doară: manualul complet al unei separări, 2002) şi al unei cărţi pentru copii, Aba Shel Amalia Nosea Le-Ostralia (Tatăl Amaliei pleacă în Australia, 2010).