Un gard la granița UE este o soluție sau doar un moft?

victor.pitigoi

Senior Editor

“A fura idei de la cineva este plagiat. A le fura de la mai mulți este cercetare” (Murphy)

Înainte de a căuta răspuns la întrebarea din titlu, bag de seamă o oarecare îngrijorare pe plaiurile noastre dâmbovițene la auzul știrilor despre liderii austrieci, cum că-i curtează pe cei bulgari, ba invitând un președinte la un concert vienez, ba vizitând frontiera din sudul Bulgariei, ca să caute soluții împreună.

Era de așteptat ca faptul să producă rumoare la București, unde politicienilor noștri li s-a părut că bulgarii sunt mai răsfățați decât noi, că, după eșecul Schengen, austriecii au sărit să le panseze lor rănile, în timp ce noi ni le lingem singuri și nu ne-a dat nimeni nici măcar un plasture.

În opinia mea, însă, nu avem motive să-i invidiem pe frații bulgari, întrucât nu pentru a-i răsfăța pe ei s-a dus cancelarul să cerceteze frontiera de la marginea Europei. Se știe că Austria este în prag de alegeri și ar fi de mare folos politic pentru liderii țării să-și arate mușchii, atunci când ne tratează cu „veto” pe noi și pe bulgari sau când se duc personal la locul pe unde trec migranții, ca să găsească ei, dintr-o privire, soluția pe care n-au găsit-o încă experții în materie.

ADVERTISING

Iar soluția este un gard de aproape 260 km, în valoare de două miliarde euro, sumă neprevăzută nicăieri. Un mic calcul arată că un kilometru de gard este evaluat la 7.700.000 euro, sumă pe care mă abțin s-o comentez. Totuși, îmi perrmit s-o compar cu costurile unei autostrăzi, evaluate astfel într-un articol de specialitate:

„Un kilometru de autostradă în România costă aproximativ 4,5-5 milioane de euro în zona de câmpie, 7-8 milioane de euro în zona de deal, 25-28 de milioane de euro în zona montană”.

Deduc că un kilometru de gard costă cam cât un kilometru de autostradă, amplasată într-o zonă de deal. Nu spun că-i mult, nici că-i puțin, dar știu sigur că CE nu are bani.

În plus, am îndoieli cu privire la puterea gardurilor de a străjui frontierele. Cel mai faimos gard din lume, Zidul Chinezesc, le-a fost chinezilor de folos mai mult turistic decât militar. Păstrând proporțiile, nici gardurile SUA la frontiera cu Mexicul nu par să-și arate eficiența pe măsura importantelor fonduri investite în ele de administrația Trump.

Ce să mai zic de Zidul Berlinului, dărâmat de berlinezi într-un moment când se dezlănțuiseră asupra lui cu toată ura, furia și repulsia, țintite spre Zid! Aș zice, prin extrapolare, că efectul psihologic al noțiunii de gard nu poate fi decât execrabil, în rândul populației.

Suntem într-un secol când lumea civilizată își dorește rezolvarea diferendumurilor prin negocieri, tratative și prin acceptarea compromisurilor. Poate mai eficientă și incomparabil mai puțin costisitoare decât gardurile ar fi o înțelegere bilaterală turco-bulgară.

Mă întreb retoric: a încercat cineva ceva în această direcție elementară? S-au dus bulgarii la turci ca să discute? S-au dus austriecii? Au încercat o întâlnire istorică pe un teren neutru?

Până nu demult, Turcia era un tampon eficient între Europa și migranții din Orientul Mijlociu. Dar, într-o bună zi, Ankara le-a dat acestora drum liber spre țările europene, nemulțumită de felul cum sunt tratate la Bruxelles solicitările sale.

Într-o declarație din 17 martie 2017, ministrul de interne turc Suleyman Soylu amenința Europa că va acorda migranților ajunși în Turcia permisiunea de a trece liber peste fronierele sale, spre cele ale Uniunii Europene. Cam așa rostea, în termeni deloc protocolari:

„Dacă vreți, europenilor, noi vă putem trimite în fiecare lună vreo 15.000 de migranţi câți am tot oprit până acuma lunar să plece în direcția voastră. Iar dacă-i vom trimite, cu siguranță veți regreta. Este cazul să vă amintiți că nu puteți construi un joc în această regiune, împotriva Turciei”.

Deduc din tonul scrisorii că Turcia era la acea dată mai mult decât nemulțumită de comportamentul „europenilor” față de ea și că intenționa să reacționeze la această comportare, trimițând dincolo de frontierele sale (probabil, spre Grecia și Bulgaria) un număr de 15.000 migranți, în fiecare lună.

Ca urmare, din 2017 încoace, Turcia nu și-a mai apărat frontierele la ieșirea spre Uniunea Europeană, lăsându-i pe migranți să plece de capul lor unde vor, ba poate chiar încurajându-i.

Întreaga UE era amenințată cu codul roșu al migrației. Dar autoriăților europene nu pare că le-ar fi păsat de amenințare, sau poate n-au sesizat dimensiunea reală a pericolului. În orice caz, este toteauna mai ușor să oprești puhoiul la ieșire dintr-o țară, decât să-l stăvilești după ce a ieșit și dă să intre în țara ta.

Evident că, odată intrat, migrantului îi vine mai ușor să apuce cam încotro vrea el.

Mie, însă, nu mi se pare relevant pe ce drum au apucat-o migraanții, ca să ajungă mai repede spre pământul făgăduinței, din inima Europei. Relevant este că Turcia a deschis larg porțile frontierei, ca replică sau poate chiar ca un fel de vendetta spre europeni: en garde!

Iar europenilor nici măcar nu li s-a părut că sunt provocați. Nu știu să fi încercat cineva descurajarea atitudinei ostentative a Turciei, nu știu să fi pornit pe căile diplomatice de soluționare, prin negocieri sau tratative. Pur și simplu, s-au manifestat cu indifrență.

Turcia a știut multă vreme să absoarbă la nivelul său migrația din Orientul Apropiat și poate ar face-o și astăzi, dacă atunci, în 2017, diplomația europeană ar fi avut puterea și abilitatea necesare pentru a trata problema amiabil, cu omologii turci.

Fără îndoială, rezolvarea amiabilă impune compromisuri de ambele părți, fără îndoială europenii ar fi trebuit să cedeze poate chiar derogându-se de la principii. Dar nimic nu este mai rău decât să lași problema la voia întâmplării și, când simți că a ajuns cuțitul la os, atunci să declanșezi ideea gardurilor, ceva nesigur ca eficiență și aproape imposibil ca finanțare în acest moment.

Deci, haideți să ne întoarcem la recenta vizită în teren a celor doi înalți demnitari europeni. Concluzia lor focalizează pe necesitatea unui gard care ar costa 2 miliarde de euro. Dar bani nu există. Ex nihilo nihil, spunea latinul, adică din nimic nu iese altceva decât tot nimic.

Știți ce remarcă îmi încolțește acum în minte? Că România și Bulgaria – ca niște oi negre ale clubului european – plătesc acum oalele sparte ale diplomației europene, după ce aceasta a neglijat momentul din 2017, când Turcia o aștepta degeaba la negocieri și, în disperare de cauză, îi trimitea un mesaj amenințător: „veți regreta!”.

Nu este vorba să regrete România sau Bulgaria, nici măcar Austria, ci aceia pe care nerezolvarea atunci a problemei îi face să sufere acum, năpădiți de puhoiul migranților: membrii spațiului de liberă circulație Schengen.

Să fim înțeleși, atunci, în noiembrie 2017, amenințarea dură dinspre Ankara cu „veți regreta” era adresată tuturor celor din spațiul Schengen, poate întregii Uniuni Europene, spre care urma să se îndrepte puhoiul de migranți.

Astăzi, nici nu ne-ar băga în seamă Turcia, dacă România sau Bulgaria ar încerca să negocieze ceva. Nici cu Austria, singură, n-ar discuta. Când amenința cu „veți regreta”, Ankara se adresa întregii Uniuni Europene, nu altcuiva. Așadar, problema este 100% la Bruxelles. Ar fi fost mult mai de folos din partea cancelarului austriac să se fi deplasat la Bruxelles, încercând să reînnoade firul rupt atunci, în loc să survoleze frontiera bulgaro-turcă, unde nu putea rezolva nimic.

Și nici n-a rezolvat.

Sunt șase ani de la acea amenințare dură. De atunci – vorba poetului, trecut-au ani și nouri lungi pe șesuri – și suntem exact la punctul zero: Turcia a amenințat dur, iar Europa n-a răspuns.

Ca urmare, Turcia a deschis larg porțile migrației, migranții s-au îndreptat în toate direcțiile europene și numai întâmplător au apărut evenimente în Austria, poate prin presiunea iminentelor alegeri, în fața cărora actualii lideri socot că se vor prezenta mai bine dacă au vizitat frontiera bulgaro-turcă, decât dacă n-o vizitau.

În opinia mea, oricât de bine intenționați ar fi cei doi înalți demnitari europeni, cancelarul Karl Nehammer și președintele Ruman Radev, ei nu pot rezolva singuri problema migrației dinspre turci spre UE.

Cheia rezolvării nici nu pare să fie la ei ci poate la Bruxelles, poate la Ankara și, mai curând, la amândouă.

De acolo, rezolvarea ar putea veni nu în ani de zile, cât ar dura ridicarea unui zid de 260 km ci aproape imediat. Nu numai imediat, dar și fără bani – două miliarde de euro nu sunt de colea. Am încredere în mijloacele diplomatice, întrucât nu simt să fi fost folosite și am încredere în inevitabilele compromisuri, întrucât nu știu să fi fost încercate.

Nu numai Austria are nevoie ca Turcia să-și închidă frontierele, așa cum au fost ele înainte de 2017. Întreaga UE are nevoie și întregul spațiu Schengen. Faptul că alții nu s-au plâns nu înseamnă că migrația n-ar fi masivă spre Germania, Franța, Italia, chiar și spre țările nordice.

Este evident că probema trebuie reînnodată de acolo, unde s-a rupt acum șase ani și de unde ar fi normal să repornească astăzi, dacă avem voință.

Până la urmă, asta mă întreb: dacă bani nu sunt, soluții nu găsim și nici negocieri nu purtăm, unde am ajunge dacă nici măcar voință n-am avea?


În fiecare zi scriem pentru tine. Dacă te simți informat corect și ești mulțumit, dă-ne un like. 👇