Săptămâna trecută, opinia publică din întreaga lume a fost zguduită de ştirea că, în SUA, în Regatul Unit, dar şi pe alte meleaguri, au fost vandalizate monumente istorice.
Sunt cu cugetul alături de cei care apără sub orice formă drepturile şi libertăţile omului, asa cum au fost statuate ele prin Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată de Organizația Națiunilor Unite prin Rezoluția 217 A din 16 decembrie 1948, iar ulterior și prin Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, document elaborat de Consiliul Europei, semnat la Roma în noiembrie 1950, intrat în vigoare în septembrie 1953 şi ratificat de aproape toate ţările europene.
Dar, să fim înţeleşi, pe vremea lui Cristofor Columb nu exista Declarația ONU, nici Convenţia de la Roma, nu semnase încă nimeni nimic, iar noţiunea de drepturi ale omului era cel mult confuză – ca să nu spun că nici nu pare să fi existat.
Abia în ultimele decenii tematica a fost ridicată la rang de știință, ajungând la un conținut juridico-filosofic, care cuprinde toate formele de drepturi ale omului: libertăți fundamentale, drepturi naturale, drepturi fundamentale, drepturi comune, drepturi ale cetățeanului, îndatoriri ale omului, drepturi ale popoarelor, drepturi individuale, drepturi universale – citez dintr-un articol publicat pe site de expertul în domeniu Ana-Maria Berghian, din Târgu-Mureș.
”Istoria este făcută s-o cunoști, nu s-o condamni”
Din păcate, pentru noi, cei de azi, pare de necrezut că sclavia era în perfectă legalitate pe vremea conchistadorilor, iar sclavii aveau alt statut de legitimitate decât obişnuiții oameni liberi. Aceştia, la rândul lor, aveau alt statut decât nobilii, care, și ei, aveau un altul decât Vodă însuşi.
Dar trecutul nu-l putem corecta, ci numai consemna. Unde am ajunge, dacă am judeca trecutul prin prisma gândirii noastre de astăzi? Unde am ajunge dacă am condamna personalități ale istoriei, pentru faptul că nu gândeau atunci precum noi, cei de astăzi?
Mi se par elocvente cuvintele marelui scriitor american Mark Twain: ”Pentru a estima în mod corect caracterul unui om renumit, acesta trebuie să fie judecat conform standardelor acelor timpuri, nu ale celor de azi”.
Scriu aceste rânduri cu prudență, cu precauția impusă de dorința să nu tulbur un anumit simț al răzvrătirii, ivit justificat în inima unora din generația de astăzi, la adresa nedreptăților sociale de ieri, cărora le-au căzut victime predecesorii lor. Tot respectul pentru năzuința celor de azi de a corecta greșelile trecutului, dar nu cred că se poate corecta ceva vizând ținte false.
Nu descoperirea Americii a fost cauza sclaviei din trecut, ci sistemul de atunci. Nu numai sclavii cădeau victimă acelui sistem, ci foarte largi categorii sociale, aș zice chiar majoritatea populației, aşezată într-o ierarhie nefirească de către deținătorii puterii de atunci, cu susținerea nemijlocită a clerului aservit.
Ca urmare, sunt tentat să judec trecutul doar după standardele trecutului şi în niciun caz după cele actuale. Cruzimile din trecut sunt abominabile, dar nimeni nu le poate corecta astăzi căutând printre statui călăii de atunci. După cum spunea savantul român Nicolae Iorga, ”istoria este făcută s-o cunoști, nu s-o condamni”.
Trecutul este plin de cruzime
Cine s-ar gândi să se atingă astăzi de memoria lui Alexandru Lăpuşneanu de altădată, pentru cruzimea de a fi tăiat 47 de capete ale unor boieri neloiali lui? Faptul îl cutremura pe Negruzzi, care l-a ilustrat cu toată măreția condeiului său, dar scriitorul n-a aruncat cu noroi în chipul fostului domnitor. Asta n-ar fi fost de folos nimănui.
Ștefan cel Mare este nu numai respectat, dar a fost și sanctificat, deși cronicarul Ureche îl caracterizează cu cuvinte care te înfioară - ˝Fost-au acestu Ştefan Vodă om nu mare la statu, mânios si de grabu vărsătoriu de sânge nevinovat; de multe ori la ospeţe omoria fără judeţu˝.
Însuşi autorul cronicii simte însă nevoia să atragă atenția că nu poate judeca omul numai după relele sale și îl caraterizează puțin mai jos: ˝om întreg la fire, neleneşu, şi lucrul său îl ştiia a-l acoperi şi, unde nu gândiiai, acolo îl aflai˝.
În opinia mea, oricât de legitimată ar fi apărarea drepturilor omului, acum în veacul 21, vandalizarea unor monumente ale lui Columb, dar și ale altor personalităţi istorice este un simplu act reprobabil.
Din păcate, în mare parte, personalitățile din lumea politică și militară a antichității, a Evulului Mediu și adesea chiar din perioade recente n-au știut să se abțină de la cruzimi. Inechitatea era o practică, discriminarea o rutină, crima un procedeu susținut de acea filosofie cinică, ajunsă crez, după care scopul scuză mijoacele.
Faraonii declanșau războaie ca să prindă sclavi pentru construcția piramidelor. Un adevărat carnaj rămânea pe locul prin care trecea celebra Hoardă de Aur a lui Gingis Han. Romanii au cucerit întregul bazin al Mării Mediterane fălindu-se cu mulțimea victimelor capturate și aduse la Roma.
Pe metopele Columnei lui Traian se văd și astăzi principalele trofee ale învingătorului – sclavii din Dacia, aduşi de împărat până la Roma. Nimeni din țara noastră nu s-a indignat, cu referire la strămoșii înrobiți, ajunși pe basoreliefuri și imortalizați ca trofee.
Dimpotrivă, prin 1911, celebrul Badea Cârţan s-a dus pe jos din Cârţişoara Sibiului tocmai la Roma, ca să vadă italienii de acolo straiele lui și să se minuneze văzând asemănarea dintre cele de pe metope, aparținând captivilor daci și cele cu care venise el îmbrăcat. Era mândru de faptul că două milenii n-au reușit să schimbe tradiția.
Oare cum ne-ar sta nouă, dacă Badea Cârţan ar fi vandalizat Columna lui Traian, scandalizat de faptul ca strămoșii lui – adică ai noștri, ai tuturor românilor – erau umiliți de cuceritori?
Trecutul, bun sau rău, nu-l mai poate îndrepta nimeni
Înţeleg indignarea multora la ideea că, în trecut, societatea umană admitea şi chiar încuraja inechitatea socială și că exploata sclavia, dar de aici şi până la a batjocori istoria omenirii, cu toate valorile ei, mi se pare o distanță uriașă.
De ce trebuiau vandalizate monumentele lui Columb? În mod ciudat, călătoria lui spre apus nu avea ca scop să descopere un nou continent (de fapt, el nu descoperise decât o insulă) și cu atât mai puţin să dea semnalul comerţului cu sclavi. Scopul lui era să demonstreze că pământul este rotund, după ce, tot navigând spre apus, spera să ajungă în… China!
Nu încerc în mod special o pledoarie împotriva celor care se iau la luptă cu istoria, distrugându-i vestigiile. Trecutul, bun sau rău, nu-l mai poate îndrepta nimeni.
Dar mă întreb: după ce un neinspirat – ca să nu-i zic altfel – a profanat monumentul lui Columb, cine a dat oare tonul ca fapta să se repete și în alte orașe ale Americii, ce mână nevăzută a îndemnat la vandalizarea altor monumente ale unor personalități, ce instinct i-a teleghiat pe făptași să ajungă dincoace de Atlantic, fără alt motiv vizibil decât acela de a tulbura și Europa?
Fără să vrei, ajungi la bănuiala unui fel de complot. Începe să se înfiripe teama de a mai prezenta publicului valori consacrate ale culturii, numai pentru că le-ar pune nu știu cine sub semnul întrebării. Trebuie să demonstrezi mult dispreț pentru cultură, ca să te îndoiești de un film valoros precum „Pe aripile vântului” laureat cu zece premii Oscar, sau de romanul omonim, de asemenea premiat.
Și dacă, mutatis mutandis, te îndoiești de acestea, nu cumva se apropie ziua când Othello al lui Shakespeare ar părea că seamănă discriminarea sau Aida lui Verdi este cumva tot pe-acolo?
Devastarea memoriei navigatorului Columb îmi aduce aminte de voluptatea cu care „revoluționarii” sovietici distrugeau după 1917 tot ce amintea de simbolurile istorice ale țarilor, ca să le înlocuiască cu propriile simboluri apărute din anonimat și dispărute tot acolo, după 1990.
La noi a fost notorie dărâmarea statuii regelui Carol I din Piața Palatului sau a complexului statuar al familiei Brătianu, așezat cândva în actuala Piața Universității.
Ce simplă a fost demolarea în 48 de ore și cât de grea este refacerea la care s-au tot opintit contemporanii noștri de vreo trei decenii încoace!