Și-a dorit să danseze pe scena de acasă, pe care o privea ca pe una dintre scenele lumii, fără complexe sau încrâncenări naționaliste. A fost alungată, în sensul cel mai brutal cu putință, pentru că nu a trecut testul bunei românități înguste, dar cerute expres de cor. Astăzi, este cea mai bună din lume.
Oricum ai privi povestea din 2016, sentimentul este acela de stupoare.
Îndepărtarea Alinei Cojocaru de la Opera București, alături de Johan Kobborg și de alți balerini care nu au mai putut urca pe scena vuind brusc în tonuri de naționalism, rămâne unul dintre episoadele umilitoare pe care România le-a acceptat în ultimele decenii.
Un episod care a scos la suprafață traumele și otrăvurile comuniste și în care oameni, artiști buni în profesia lor, s-au lăsați purtați de resentimentul difuz colectiv, până în punctul în care lucrurile nici nu puteau să aibă alt deznodământ.
Iar autoritățile au ales, și ele, să se comporte acrobatic, o trăsătură de fond a populismului: orgoliul mulțumii să nu fie lezat.
Comportamentul electoral al instituțiilor este unul dintre viciile profunde pe care guvern cu guvern le-a întreținut, iar atunci a fost simplu: pe un taler, votul Alinei Cojocaru, desemnată acum Balerina anului, în cadrul prestigioaselor premii internaționale Tanzi, iar pe celălalt, voturile ”celor mulți”, obținute cu atât mai ușor, cu cât le menții într-o zonă de naționalism difuz și păgubos.
Am spus că sentimentul care rămâne e unul de stupoare, pentru că tot ce s-a întâmplat atunci la Opera Națională ar putea fi un exemplu de manual de manipulări, polarizări și speculări ale resentimentelor primare, împinse până în punctul ireversibil.
Alina Cojocaru a plecat de acolo de unde nu era dorită, a dansat în continuare pe marile scene, așa cum ea a considerat că este și scena de la București, la nivelul celor din Londra sau Hamburg.
Distincția pe care a primit-o acum, a doua într-un an, îi recompensează măiestria din Menajeria de sticlă de Tennessee Williams, spectacol prezentat de Baletul Operei din Hamburg, în coregrafia lui John Neumeier.
Alina Cojocaru nu s-a dezis niciodată de atunci de țara ei, așa cum nu a înțeles de ce românitatea e un privilegiu pe scena europeană de la București. Or, tocmai aici ar trebui văzută iubirea față de țara pe care o recunoaște în propriile ei gesturi, dar care, iată, nu a recunoscut-o.
Un fragment din interviul pe care l-am făcut în acele zile cu Alina Cojocaru și care rămâne una dintre cele mai curate întâlniri pe care le-am avut.
Când am fost la Kiev, eram unul dintre primii români de acolo. Aveam 9 ani. Am avut o profesoară care ne dădea tot ce ştia, din suflet, nouă, unor străini.
Eu sunt ceea ce sunt astăzi, datorită unui străin, urăsc cuvântul acesta, că o persoană de altă naţionalitate a văzut un talent şi a vrut să mă ajute. La Londra, nici nu am ştiut ce naţionalitate au colegii din jurul meu.
Lumea artei e o lume internaţională. Este o oportunitate ca om să spui cine eşti. Întâi te reprezinţi pe tine, apoi ţara ta.
Reprezentându-te pe tine, așadar, fiind responsabil de felul în care te construiești și faci isprăvi în viață, ajungi să îți reprezinți autentic țara.
E definiția pe care Constantin Noica o dădea patriotismului: fii cât de bun poți, desăvârșește-te în profesie și abia așa ești de folos țării. Și e ceea ce a distrus mai întâi comunismul, proclamând mediocritatea și podiumul de recitat ode.
Alina Cojocaru merită o reparație morală pentru felul strâmb în care i s-a pretins să fie român în 2016. De fapt, România merită o reparație morală pentru că e târâtă pe scene false, cu cortine prăfuite și cu spectatori captivi, numai buni pentru voturi.
******
Alina Cojocaru s-a pregătit timp de şapte ani la Kiev, apoi la Şcoala Regală de Balet din Londra, începând din anul 1997. După şase luni de la absolvire, s-a întors la Kiev ca prim-solistă, iar un an mai târziu, în noiembrie 1999, s-a alăturat Baletului Regal din Londra.
A devenit membră a Baletului Naţional Englez în septembrie 2013, ca prim-solistă. În această calitate continuă să interpreteze roluri importante ca invitată permanentă a altor companii de prestigiu precum Baletul din Hamburg şi Teatrul de Balet American (ABT).