Stimată doamnă primar general în funcție,
Vă rog să mă scuzați că-mi permit să mă adresez direct domniei voastre, ca simplu cetățean, fără altă calitate, decât aceea de vechi bucureștean.
Ca locuitor al Capitalei, am o vechime mai mare decât mulți alții, locuind aici neîntrerupt încă din iunie 1940, când eram elev de liceu. Deci, de peste 80 de ani bucureștean.
Pe vremea aceea antebelică, Bucureștiului i se mai spunea și „micul Paris”. Nu degeaba. Se mândrea cu Atheneul Român (așa se ortografia pe atunci), cu palatul CEC, palatul Poștelor de vis-à-vis (și asta se ortografia așa) – azi muzeul de Istorie – cu superbul palat Sturdza din piața Victoriei (avariat de cutremur și distrus cu tunurile în timpul rebeliunii legionare din 1941), Teatrul Național din Calea Victoriei (distrus de bombardamentele germane în august 1944), Teatrul Liric, unde funcționa Opera Română (grav avariat de cutremur în 1940 și demolat după război), Grădina Cișmigiu, Calea Victoriei, bulevardele centrale și chiar modestul aeroport Băneasa, până la care ajungeau uneori bucureștenii, în promenada lor duminicală, ca să vadă aeroplanu’.
Sunt mult mai bucureștean decât domnia voastră, stimată doamnă primar general în funcțiune, și nu pretind că acesta ar fi un merit. Este numai o situație fortuită. Era o vreme, când nu exista rețea de termoficare, dar funcționau șnur toate celelalte utilități și nu-mi amintesc să se fi întrerupt vreodată curentul electric sau serviciile de apă și canal.
Micului Paris nu-i lipsea nimic, totul mergea non-stop și, vă rog să mă credeți, habar nu aveam cine-i primar general și dacă avea el vreun merit în această treabă. Televiziune nu exista, iar prin postul de radio nu se adresa populației decât regele, rareori și numai cu ocazii speciale. Instituțiile se adresau prin comunicate oficiale, citite de crainic.
Dacă avea primăria ceva de comunicat, apoi treaba asta o făcea tot crainicul, nu primarul – ferească Sfântul!
Nici după 1989, nu s-a întâmplat să văd pe micul ecran imaginea primarului general, aparând atât de frecvent, precum am văzut imaginea domniei voastre. Vă văd mereu pe posturi, fie preamărind o nouă intersecție subtraversată, fie amintind de vreun bonus sau un voucher născocit de primar pentru a fi acordat bicicliștilor, mămicilor, tinerilor și altor bucureșteni, fie pentru a puncta răfuiala sa cu consilierii Opoziției in primărie, cu vreun ministru, cu premierul, cu întregul Guvern sau chiar cu întreaga țară – excluzând ceea ce ține de PSD.
Adică, exact ce nu ne interesează pe noi, bucureștenii, atunci când, la duș, apa curge numai rece.
Nu s-a întâmplat niciodată să vă aud explicând ceva despre ce-l doare pe bucureștean: apa caldă, care se întrerupe săptămânal, îmbulzeala auto din intersecții, cumplita poluare produsă de eșapamentele aflate în așteptare la semafor, altă poluare provenită de la depozitele de gunoaie mizerabil administrate.
În schimb, reclamele televizate ne prezintă zilnic încă de anul trecut imaginile unui București de vis, cu fațade reparate grație primăriei, cu subtraversări inagurate de edilul șef, cu multe altele, care n-au nicio legătură cu apa rece de la duș.
Ca simplu cetățean, fără alte galoane decât acela de bucureștean, am dreptul să vă întreb: din banii cui sunt plătite asemenea reclame, plasate îndeosebi la televiziunile care par a fi aservite unui anumit partid și anume acela unde aveți calitatea de vicepreședinte?
Când mă spăl cu apă rece și aștept 2-3 zile să fac un duș cu apă caldă, privind la televizor preamărirea realizărilor primăriei, gândul mă duce la vremurile de acum peste trei decenii, când așteptam și atunci tot vreo 2-3 zile ca să pot face un duș, iar televizorul îmi transmitea știrea că în România se culeg cele mai multe tone de grău la hectar din Europa și cele mai multe tone de porumb din lume.
Credeți că nu râde lumea cu gura până la urechi privind cum pozați fotogenică în fața unui birou la care nu mai aveți ce căuta și clamând, ca o sfidare: "Sunt încă aici. Încă lucrez. Tot ca oțelul. Și îmi place"?
Sunteți acolo, sunteți ca oțelul, poate chiar ca inoxul, sigur vă place, dar chiar când scriu aceste rânduri, un sfert dintre bucureșteni nu au apă caldă, oprită încă de joi dimineață, după ce tocmai pornise miercuri seara, dar fusese oprită de luni.
Poate știți cum se face că 52 de persoane fidele domniei voastre au înaintat contestații copiate la indigo, unul după altul – deci la comanda cuiva – cu singurul scop de a tergiversa instalarea noului primar general, votat de bucureșteni.
Să mă iertați, stimată doamnă primar general, dar m-aș fi așteptat ca, pierzând în mod evident alegerile, să pierdeți elegant. Un șlagăr, lansat demult de regretatul Charles Aznavour și intitulat „Il faut savoir” rostea o învățătură cât se poate de pragmatică: „Trebuie să știi să pierzi cu demnitate, atunci când ai pierdut”.
Cum se face că nu știți să pierdeți cu demnitate, stimată doamă primar general în funcție? Numai demnitate nu se poate numi nedezlipirea de un scaun, ajuns să-i aparțină altuia.
Cum se face că primarul general din București n-a știut să se comporte precum – de exemplu – primarul din Câmpulung Muscel? Acolo, noul primar ales, doamna Elena Lasconi, a fost întâmpinată într-un cadru festiv de fostul primar Liviu Ţâroiu şi de prefectul județului Argeș, Emanuel Soare.
Fără glumă, n-au lipsit nici paharul de șampanie, nici urările de succes din partea celui care știe să piardă cu demnitate și nici prezența prefectului, desigur invitat de cel care pierde.
Ce frumos ar fi fost dacă domnia voastră, aflând că ați pierdut, l-ați fi felicitat în public pe preferatul bucureștenilor și i-ați fi urat succes în greaua misiune pe care i-au încredințat-o ei!
Zicala spune că niciodată nu este prea târziu și poate încă mai e timp s-o faceți. Este mai onorabil să încheiați mandatul, ciocnind șampania cu domnul Nicușor Dan, decât să plecați cu coada între picioare, după ce vor da greș și ultimele chichițe pe care încă mai mizați.