Președintele țării a dat ascultare deciziei Curții Constituționale, așa cum se cuvenea, și a semnat revocarea Laurei Codruța Kovesi de la șefia Direcției Naționale Anticorupție (DNA). Sigur, unii dintre noi l-ar fi vrut mai curajos, în fond era un loc comun politizarea CCR, sub influența PSD. Doar că sfidarea CCR ar fi însemnat suspendarea ordinii de drept.
Astăzi, prim-ministrul țării le cere cetățenilor să fie mai curajoși decât președintele țării și să își asume sfidarea unei decizii a CCR.
E cererea, recomandarea, rugămintea mea către cetățeni să nu țină cont de deciziile Curții Constituționale, să acționeze responsabil.
Ludovic Orban
Sigur, CCR este unul dintre cei mai facili țapi ispășitori, un vinovat de serviciu la îndemână, cu păcate atât de colosale și parșive, încât nici nu mai contează dacă în chestiunea purtătorilor de SARS-CoV2 lăsați să plece care unde vrea din centrele de carantină și din spitale e sau nu vina judecătorilor ”cei răi”.
Adevărul e că nu e.
Problema cu principiile, legile și regulile e că ele nu cântăresc mai puțin sau mai mult, în funcție de cine e la guvernare sau de componența Curții, pentru că orice suspendare convenabilă a lor – chiar și când judecata obiectivă ne spune că scopul e nobil – va avea efecte parșive în viitor. Întotdeauna.
Dacă un principiu poate fi tranzacționat de unii, atunci el poate fi negociat și de alții. Iar ”ai noștri ” nu au o poziție fixă, ieri au fost pesediștii, azi sunt liberalii și fiecare a invocat un bine public superior.
Putea însă Curtea să fie mai bună și mai responsabilă?
Ar fi putut, desigur, să tergiverseze o decizie, să dea și mai mult timp politicienilor de la putere să identifice o soluție rapidă, prin care drepturile cetățenești să poată fi restrânse, în caz de forță majoră, prin lege, astfel încât să fie evidentă situația extraordinară prin care un cetățean e făcut să accepte o astfel de situație.
Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege
(Articolul 53, Alineatul 1, Constituția României)
Instaurarea stării de urgență la debutul pandemiei a avut mai multe obiective.
- Cel evident, al limitării răspândirii virusului prin singura metodă identificată, distanțarea socială, de vreme ce nu există nici vaccin, nici tratament focusat.
Am putea spune că aici autoritățile s-au descurcat: pe durata stării de urgență, luând măsuri coercitive și impunând restricții, Guvernul a reușit să țină sub control îmbolnăvirile.
- Celălalt obiectiv însă e crucial și consecințele neîndeplinirii lui le vedem în ultimele două săptămâni, când România a ajuns în situația vulnerabilă de a avea trasnmitere comunitară accentuată și secții de terapie intensivă pilne în spitalele desemnate să trateze COVID-19.
Miza majoră a stării de urgență a fost câștigarea unui avans, astfel încât autoritățile să aibă timp să identifice resurse și să pregătească sistemul - și cel medical, dar și cel legislativ - să facă față unui număr mai mare de îmbolnăviri, atunci când restricțiile vor fi ridicate.
Faptul că Guvernul arată cu degetul înspre CCR, un dușman pe care îl avem în casa noastră și care a luat o decizie riscantă pentru țară, deși legală, și îi îndeamnă pe cetățeni să fie mai responsabili decât judecătorii constituționali și decât președintele țării care, pus într-o situație similară– sigur, cu alte consecințe politice și alt regim juridic, dar cu același simbolism – nu a sfidat decizia Curții, arată frica și slăbiciunea Cabinetului Orban.
Poporul nu poate și nu trebuie să țină locul autorității, atunci cînd autoritatea nu iese la liman, pentru că, oricât de morală ar fi explicația, asta înseamnă suspendarea ordinii politice și a contractului dintre cetățeni și politicienii care administrează treburile țării.
Dezastrul poate fi mai mare și în continuare cade în sarcina Guvernului limitarea pagubelor produse de o decizie care nu trebuia trimisă în curtea CCR.
În acest moment însă, România e într-o situație cu totul monstruoasă, în care o instituție, i.e. Guvernul, cere în mod direct cetățenilor să submineze autoritatea altei instituții, i.e. Curtea Constituțională, pervertită și, iată, capabilă să sacrifice sănătatea și viețile oamenilor. Doar că o astfel de situație, pusă pe agendă de premier, este echivalentă cu o democrație disfuncțională, pre-anarhică, în care cetățeanul e chemat să restabilească un echilibru provizoriu sau măcar să consemneze că CCR e personajul negativ din poveste.
Doar că asta nu ne scoate din belea, nici din cea pandemică și nici din alte belele posibile, ci doar cronicizează o cultură politică disfuncțională, în care instituțiile se pot întoarce contra oamenilor.
Recent, Ambasada Israelului în România a înlesnit o întâlnire online între jurnaliști și agenți care au luat parte la operațiunea Entebbe, de eliberare a ostaticilor unui avion deturnat de teroriști palestinieni și controlat cu ajutorul unui dictator cu visuri de preamărire, din Uganda. E o operațiune spectaculoasă, în care a fost ucis fratele premierului Netanyahu.
E un moment în care prim-ministrul de atunci al Israelului îl cheamă pe șeful Opoziției, pentru ca, înainte de a lua decizia de a trimite soldați israelieni într-o operațiune vitală și periculoasă, dar fără alternativă, să se asigure că Parlamentul nu va bloca decizia, condamnându-i astfel la moarte pe pasageri. Liderul Opoziției înțelege importanța extraordinară a momentului și, cu toate disensiunile dintre ei, acceptă.
Cam așa arată, în cel mai prozaic mod cu putință, binele comun și interesul care transcende câștigul unui partid sau altul și cam asta așteaptă cetățenii, într-un moment atât de ieșit din normal, cum e pandemia care capătă proporții riscante la București.
Iar când va veni momentul votului, oamenii vor ști cum să împartă sancțiunile, așa cum au făcut-o exemplar la ultimele scrutine, când electoratul, și nu altcineva, a trimis PSD într-o notă de subsol.