Îmi puneam această întrebare într-o dimineață din recentul weekend, când presa titra știrea despre un individ, care a răpit și violat două minore, în vârstă de numai 10 și 12 ani, în localitatea Vama Buzăului.
Fapta abominabilă șochează pe oricine aude de ea, dar cazul dă și mai mult de gândit la o analiză extinsă cu privire la făptaș. Căci individul era cunoscut autoritățior, fiind condamnat în trecut pentru pedofilie, evidențiat în „Registrul Național al Agresorilor Sexuali” și eliberat din penitenciar în baza legii recursului compensatoriu.
Vă mai aduceți aminte de acea lege? Fusese opera unui guvern din trecut și a parlamentarilor PSD+ALDE, care, neputând asigura în închisori condițiile impuse de organele europene, au găsit „soluția” eliberării pușcăriașilor.
Susținând la tv proiectul de lege inițiat de guvern, premierul de atunci, Viorica Dăncilă, asigura telespectatorii că „nici nu se pune probema în cazul pedofililor și violatorilor”.
Doamna Viorica ori nu era informată corect, ori mințea, ori nici ea nu înțelegea ce spune – n-ar fi pentru prima dată – căci iată ce consemna presa, la puțin timp după declarația citată:
„Potrivit unui raport din 2019 al Guvernului, au fost eliberați înainte de termen, în baza recursului compensatoriu, peste 600 de violatori și peste 100 de pedofili. Cel puțin 47 dintre aceștia au violat din nou”.
N-aș vrea să intru în altă tematică, dar nu mă pot abține să nu amintesc de ce au fost aliberați pedofilii și violatorii: pentru ca, la grămadă, să scape și personalități politice ale vremii (în majoritate PSD+ALDE), ceea ce s-a și înâmplat.
Mă îndoiesc că cei 600 de violatori și 100 de pedofili s-au cumințit brusc, când au pășit pe poarta temniței. Dovadă este chiar știrea din ziar despre cei 47 care au fost prinși recidivând. Câți au recidivat, dar n-au fost prinși, asta nu știe nimeni.
În orice caz, conform datelor transmise presei de Poliția Română, în septembrie 2022 erau înscrise în Registrul agresorilor sexuali 63.090 de persoane active. Mi se pare infiorător: ca număr, agresorii sexuali din România sunt cât populația unui municipiu!
Pedofilul din Vama Buzăului a fost eliberat din închisoare acum vreo trei ani. Îmi trec prin minte multe scenarii, când mă gândesc la câte se poate deda în acest timp un bărbat obsedat sexual.
Iar logica îmi spune că același raționament este valabil pentru mulți, chiar foarte mulți din cei 600 violatori scăpați atunci de la zdup, plus 100 pedofili, scăpați tot de acolo (din care 47 au fost prinși).
Presa relata luna trecută, conform unor informații din surse MAI, că, în România, au loc zilnic cinci cazuri de viol, în medie, iar la fiecare patru zile un minor este abuzat sexual.
Expunerea de motive a legii adoptate în 2019 prin care a fost înființat „Registrul Național al Agresorilor Sexuali”, arăta că în România sunt semnalate anual peste 700 cazuri de nașteri la fetițe sub 14 ani, multe din ele fiind victime ale unui abuz sexual.
La nivel european, presa informează că 45% dintre nașterile înregistrate în rândul fetelor cu vârste mai mici de 15 ani provin din România, țară care se situează astfel pe primul loc în UE la acest capitol.
Potrivit unui studiu realizat de organizația Salvați Copiii, în țara noastră, una din trei mame minore s-a născut dintr-o mamă tot minoră, iar 8 din 10 mame sub 18 ani abandonează școala.
Sunt toate acestea normalități ale vieții sociale sau constituie motive de alarmă și îngrijorare? Iar dacă sunt asemenea motive, poate fi aruncată întreaga vină numai asupra familiei, sau are și statul răspunderi, când e vorba de educația și formarea tinerei generații?
Există tendința de a arunca numai asupra victimelor întreaga „vină” a unor adolescente, abuzate sau nu, care află că ceva nu este în regulă numai atunci când le crește burtica și se bombează mai mult decât a altor fete de seama lor.
Nepriceperea și naivitatea sunt de cele mai multe ori carențe de educație. Corect, dar este greu să vorbești de o educație corectă într-o familie formată dintr-o mamă cu concubin și câțiva copii în jurul ei.
În asemenea circumstanțe, respectiva mamă – mai corect, aș zice respectiva familie – trebuie ajutată și, din fericire, statul a prevăzut cadrul organizatoric, necesar pentru a interveni calificat și eficient atunci când educația copiilor este în pericol. Mă refer la funcționarea, în cadrul primăriilor, a unui compatiment de asistență socială și protecția copilului, a cărui primă prerogativă sună astfel:
„Întocmește anchete sociale şi face propuneri cu privire la protecția şi ocrotirea unor categorii de minori care necesită măsuri de ocrotire speciale, măsuri educative corespunzătoare sau de asistență, diferențiate în funcție de problemele pe care le ridică fiecare caz în parte”.
Familia celor două minore de la Vama Buzăului se incadra în categoria vizată: cu un trai precar, fără tată, numai cu mama și concubinul acsteia. Nu acesta este cadrul ideal pentru creșterea, educația și formarea profesională a celor două minore. Mama și copilele trebuiau și trebuie ajutate.
Cu gândul la acest ajutor, mă întreb: compartimentul de asistență socială a județului Brașov avea cunoștință despre cazul celor două adolescente din comuna Vama Buzăului? Iar, dacă avea, atunci a acționat în vreun fel pentru a sprijini educația lor?
De altfel, nu numai primăriile au cadrul organizatoric necesar pentru sprijiniea familiilor vulnerabile; guvernul are în compunerea sa cel puțin patru ministere, cu atribuții directe privind formarea viitoarei generații. Patru ministere (cel puțin) gestionează respectivul cadru organizatoric necesar pentru ca viitoarea generație să includă oameni educați, instruiți, sănătoși, formați profesional, pregătiți cultural, dar și moral.
Care sunt aceste patru ministere? Le voi înșirea, așa cum sună titulatura lor oficială:
Ministerul Muncii și Solidarității Sociale (în trecut, și Protecției Sociale)
Ministerul Educației
Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse
Ministerul Sănătății
Mă întreb retoric: în ce măsură s-au preocupat titularii acestor ministere, diferiți șefi ai direcțiilor și ai serviciilor, de o problemă atât de delicată, precum educația și ocrotirea socială a tineretului?
Titularul de la Ministerul Muncii lasă impresia că asta, cu Soldaritatea Socială, este ca un fel de figură de stil, ceva care face „să sune bine” denumirea instituției. De când a preluat portofoliul, nu țin minte să-l fi auzit pe domnul ministru Marius Budăi vorbind de altceva, decât de salarii și pensii, pe care le majorează el, cel din PSD, nu vreun altul din altă parte.
Fostul titular de la Ministerul Educației a dat programa școlară peste cap, a desființat notele, a modificat trimestrele, a făcut tot ce a crezut că-i bine pentru cei care merg la școală. Dar, m-aș întreba, cei care nu merg la școală pentru că n-au ghete și căciulă, n-au autobuz, care să-i ducă, sau pur și simplu pentru că nu rezistă flămânzi, toți aceștia nu trebuie educați și ei?
În opinia mea, vechiul ministru, care a demisionat, era ocupat mai mult de școli și de învățământ, decât de educație. Rămâne să urmărim cu interes cum va aborda problema noul ministru al Educației, doamna Ligia Deca.
Și uite așa, am ajuns la Ministerul Familiei, Tineretului și Egalității de Șanse. Niciodată n-am crezut că liderii Coaliției au inventat asemenea minister pentru altceva, decât pentru aciuat o simpatică doamnă, pe care bucureștenii au ejectat-o anul trecut din râvnitul fotoliu al primăriei.
Cât de interesată este doamna Firea de familie, de tineret și de egalitatea șanselor, asta se vede din cele mai recente declarații ale sale, care îmi sună ca un fel de pre-campanie electorală: arde de dorința să se întoarcă înapoi la Primărie, un fotoliu mult mai ispititor decât scaunul de senator, decât egalitatea de șanse, tineretul și familia.
În sfârșit, cred că și Ministerul Sănătății ar putea avea un rol în problema invocată. Nu este un secret faptul că arealul din care își recrutează pedofilii și violatorii victimele sunt tocmai zonele lipsite de medici de familie, fie pentru că aceștia nu există, fie pentru că distanța kilometrică deschide falii de netrecut între pacient și medic.
Știu, stimate domnule ministru, că situația spitalelor este deficitară, știu că întreg sistemul resimte lipsa asistentelor plecate și a medicilor. Dar acolo unde nivelul de cultură coboară sub linia roșie, medicul de familie poate fi mai mult decât un tămăduitor. Poate suplini educația deficitară și poate semnala pericole care, până la urmă, amenință și sănătatea.
Am înșirat cele de mai sus din convingerea că guvernul, ministerele, primăriile și chiar liderii coalițiiei au la dispoziție un cadru legislativ generos, cu care ar putea apăra societatea de agresori chiar acum, dacă n-ar fi mai preocupați de alegerile la care ne vom duce tocmai, hăt, peste doi ani.