Nu mai este de mult o noutate observaţia că lumea dă semne tot mai puternice şi mai clare de schimbare – schimbare de mentalitate, schimbare culturală, schimbare generaţională la „pupitrul de comandă”, schimbare politică (a partidelor) în preferințele alegătorilor, schimbare ideologică, schimbare economică şi socială, schimbarea competenţelor, schimbare educaţională şi a regulilor de sănătate publică, schimbare tehnologică şi a modului de viaţă, schimbarea raporturilor de putere în sistemul internaţional şi implicit a ordinii globale etc.
„Lumea nouă” vrea să preia puterea, „lumea veche” se apără şi îşi dispută supravieţuirea. Fiecare cu bunele şi cu relele proprii, noi neputând practic idealiza niciuna dintre paradigmele aflate în luptă dar putând avea, în ceea ce ne priveşte, opţiuni de ansamblu sau sectoriale.
Fireşte, sensul termenului „lume” nu este aici cel istoric, continental, de acum 300 de ani, provenit din epoca cuceririlor coloniale, ci cel care decurge din provocările secolului XXI, rezumat în formule de gândire antinomice tip sistem-antisistem, status-quo vs. contestare, liberal-postliberal, moderaţie-radicalizare, integrare supranaţională versus suveranism, universalism şi meritocraţie versus diferenţe, corectitudine politică şi abordări identitare, libertate de alegere versus autoritarism şi impunere de canoane ideologice, Occident transatlantic vs. ordine concurenţială (non-occidentală), multilateralism vs bilateralism și tranzacționalism, tradiţii versus reforme (unele ne plac, de altele ne temem), bătrâni-tineri, reguli vechi versus reguli noi, valori şi principii de acum 30 de ani versus valori şi principii emergente etc. Cu alte cuvinte, folosim termenul de lumi în sensul de modele.
Despre o parte din aceste multiple schimbări a vorbit acum câteva ore doamna von der Leyen, în prima sa evaluare anuală a „stării Uniunii” -discursul cunoscut sub abrevierea SOTEU-, încercând pe cât posibil să definească o viziune coerentă a UE, internă şi externă -nu lipsită de controverse, se pare- la trecerea dinspre lumea veche spre lumea nouă, pendulând între cele două paradigme (în general, nu dă bine să nu vorbeşti despre ceea ce este nou ca fiind cu siguranță „mai bun”, mai ales dacă este vorba despre generații) şi încercând pe alocuri să le echilibreze, aşa cum a fost paragraful ambivalent despre noua ordine globală şi relaţia UE-China. Acest articol nu îşi propune să fie o analiză a discursului preşedintei Comisiei Europene, fiind în mare parte scris înaintea intervenţiei de miercuri din Parlamentul European. Voi face însă, spre final, scurte referiri şi la acest discurs.
În esenţă, afirmam acum câteva luni că ne îndreptăm spre o lume postliberală şi postoccidentală şi nu mă arătam deloc încântat de perspectivele internaționale ale acesteia pentru România, deşi îi recunoaştem ascensiunea certă şi instrumentele de acţiune tot mai puternice. O lume concurenţială, nesigură, volatilă, radicalizată, în care s-a acumulat multă ură în societăți, o lume foarte rapidă ca apariţie şi dispariţie a crizelor, ameninţărilor dar şi a oportunităţilor, cu o revenire a tentaţiilor autoritarismului atât dinspre dreapta ultraconservatoare cât şi dinspre stânga neo-marxistă, o lume a frontierelor redescoperite, dar în acelaşi timp o lume a progresului tehnologic accelerat, a unor noi şi importante oportunităţi educaţionale şi profesionale, cu o revoluție digitală și a inteligenței artificiale nebănuită cu câțiva ani în urmă, un spaţiu liber pentru noi competenţe, în care cei inspiraţi şi rapizi care ocupă nişe contextuale vor avea enorm de câştigat, o lume reideologizată şi radicalizată, atât la dreapta cât şi la stânga spectrului, o lume fragmentată şi mai închisă decât precedenta, a „bulelor” comunicaţionale, o lume plină de instrumente perfecționate de comunicare facilă şi totuşi impregnată de dezinformare şi fake news.
O lume care ar avea toate motivele să devină din ce în ce mai deşteaptă, mai corect informată, mai matură, mai relaxată şi mai echilibrată dar în care ai şocul să descoperi din ce în ce mai mulţi fanatici, înverșunați şi sfertodocţi manipulaţi, în plină „libertate de exprimare”, ca să spunem aşa, rostogolind exaltaţi pe Facebook clişee ideologice pline de ură, foarte convinşi că au dreptate şi oricum câştigând adepţi mai uşor şi mai repede decât o pot face experţii şi oamenii rezonabili, cu vechile lor mijloace.
Să spunem că această transformare a lumii nu este unidirecţională şi nu aduce numai lucruri rele sau numai lucruri bune. Un mix de transformări şi de consecinţe zguduie existenţa noastră, în diferitele etape ale vieţii în care am fost (sur)prinşi, fie tineri, adulți sau seniori, deopotrivă cu oportunităţi şi ameninţări dintre cele mai mari. Probabil că ideal ar fi să alegem ce e mai bun din modelul vechi şi ce e mai bun din modelul nou (cam așa încearcă UE acum), dar mă tem că această reţetă „cherry-picking” nu va fi posibilă. Nici ca politici publice interne, nici ca ordine globală şi europeană. Una dintre cele două paradigme se va impune în cele din urmă. UE însăși, aflată în criză de câțiva ani, conține influențe și elemente active atât ale lumii vechi (occidentale-capitaliste-liberale), cât și ale lumii noi (postliberale, postcapitaliste și postoccidentale), care deocamdată coexistă tensionat, cu sporadice răbufniri conflictuale interne.
Schimbarea de care se vorbeşte insistent pe plan global, în toate domeniile şi la toate nivelurile, nu vine însă de la sine şi nu este lină. Nimeni nu cedează de bună voie. Dominaţia şi influenţa se obţin prin luptă. Între lumea veche şi lumea nouă se duce un război hibrid iar tensiunea erupe în răstimpuri, în versiuni ale crizei pe care le vedem cu toţii – competiţia pentru supremaţie globală SUA-China, criza relaţiilor transatlantice, creşterea influenţei marilor puteri non-occidentale (China, Rusia, în viitor poate India etc.), criza migraţiei pe traseul Orient-Occident, îmbătrânirea populaţiei, criza natalităţii occidentale şi schimbarea structurii demografice a societăţilor din Vest (extrem de vizibilă deocamdată în marile oraşe), declinul democraţiilor liberale şi extinderea populismului iliberal (conservator sau socialist), partide tradiţionale vs. partide noi, apariţia unei noi generaţii civico-politice care nu are memoria comunismului şi nici aversiune instinctivă la adresa lui, facţiuni stângiste care neagă principiul meritocrației, valorile istorice, excelența și libertatea academică, văzând peste tot „discriminare” („cancel culture”, „marxism cultural”, Antifa, universități și mass-media puternic ideologizate, noul și ridicolul Premiu Oscar devenit un carnaval al diversității în locul selecției neutre a celor mai bune filme de artă etc.) versus grupări de extremă dreapta (tradiţionalişti, ultraconservatori, bigoți) care vor să calce complet în picioare „corectitudinea politică” şi progresul social, ciocnirea guvern-mișcări populiste extremiste de tip catch-all precum Vestele Galbene, secularism vs doctrină creștină reinstaurată în legi și constituții, globalizare vs. protecționism, vechiul NATO vs. Armata Europeană, capitalism-postcapitalism, industrie și locuri de muncă vs protecţia mediului etc.
Toate aceste falii vorbesc de delimitarea tot mai netă a vechiului sistem liberal de noul model în care unii doresc să intrăm cât mai repede, fie că îl percep din perspectiva noii stângi, fie a unei drepte ultraconservatoare. A vorbi astăzi despre Occident, capitalism, anticomunism, neoliberalism, piaţă liberă („consensul de la Washington”, 1990) nu mai este foarte trendy printre și pentru tinerii de 18-20 de ani, aşa cum era pentru generaţia studenţilor din anii ‘90. A te îngrozi de perspectiva influenţei nefaste a Rusiei, Chinei sau regimurilor autoritare asupra Europei sau regiunii în care trăim nu pare să mai fie principala îngrijorare a celor care tocmai ies din vârsta adolescenţei, aşa cum era pentru noi, acum 30 de ani. Nici măcar existența sau apartenența la NATO sau la UE nu li se mai par celor născuți în libertate prioritatea absolută.
Discursul de miercuri al doamnei von de Leyen, bine lucrat și frumos meșteșugit de consilieri, sugerează, dincolo de entuziasmul de moment, cât de greu îi va fi Uniunii Europene să navigheze între lumea veche și lumea nouă, încercând să culeagă ce e mai bun din fiecare. Strategia cherry-picking, care pendulează și încearcă să echilibreze paradigma vechii ordini liberale occidentale cu provocările și oferta noii lumi postliberale și postoccidentale este generoasă în aparență dar riscantă în practică. Poate nu întâmplător lipsesc din acest discurs termenii cheie ”Occident” și ”liberal”.
UE face parte în același timp din lumea veche dar se proclamă a fi și liderul inspirator al lumii noi, se teme de valul schimbărilor globale dar vrea să le gestioneze cu inteligență și noblețe în valori, vrea parteneriat strategic cu marea Chină a lui Xi Jinping și a Partidului Comunist Chinez dar va introduce Legea Magnițki (de sorginte americană) pentru pedepsirea celor care încalcă drepturile omului –adică exact regimurile abuzive de la Beijing, Moscova sau Teheran, cu care vrea să facă afaceri-, se deschide și se închide în același timp (nu e clar în ce va consta reforma sistemului imigrației), este idealistă și generoasă dar realizează că trebuie să fie în același timp pragmatică și tranzacțională, dorește să își repatrieze producția și să își recâștige autonomia industrială dar are grijă de mediu și anunță că până în 2050 nu va mai polua deloc, vrea „să își protejeze cetățenii” dar nu are niciun cuvânt bun de spus la adresa SUA, ai cărei soldați, bani și armament au protejat libertatea și securitatea câtorva generații de europeni din 1917 încoace, de la prăbușirea Europei ca „centru al lumii” sub asaltul agresorilor, mirajul dictatorilor și delirurile ideologice de dreapta sau de stânga.
De la discursurile strălucitoare ale lui Barack Obama încoace, care credeam că vor salva lumea prin 2008-2009, am învățat să credem mai puțin în relevanța speech-urilor și mai mult în capacitatea politică de a face ceva și de a rezolva probleme. Sigur că discursul este important și transmite măcar un semnal al voinței, dacă nu și al direcției politice viitoare. Dar de aici și până la a crede că UE va face tot ce se spune în mărețul discurs SOTEU de miercuri este cale lungă.
UE și România au dileme majore în a alege între lumea veche și lumea nouă, între a conserva și a schimba, dacă rețeta nu va putea fi mixtă, à-la-carte, ci cu meniu fix. În politica internațională, ordinea veche (liberală și occidentală) este categoric mai bună pentru noi -ca europeni și ca români- decât ceea ce se prefigurează acum, cu ascensiunea globală a Chinei și regională a Rusiei și posibila destructurare a Occidentului transatlantic.
Nici UE, nici România nu ar trebui să își dorească altceva. Cu greu ne putem imagina un sistem al relațiilor internaționale în care să fim mai bine poziționați și mai siguri decât am fost în ultimul deceniu. Pe plan intern, România trebuie însă să părăsească urgent vechiul mod de a face politică, deschizându-se spre schimbare, spre nou, spre secolul XXI, spre reforme, având însă grijă totodată la tentațiile populismului iliberal care vor crește și la noi, ca peste tot. La urma urmei, fiecare dintre noi ne putem pune întrebarea sinceră și dificilă – cărei lumi simțim că îi aparținem sufletește și intelectual, celei vechi sau celei noi?
Ca în toate marile momente de cotitură ale istoriei, va trebui să fim atenți și lucizi și să evaluăm corect tot ceea ce ni se spune că este nou. Nu tot ce este nou este bun și nu tot ce este bun este nou. Vedem asta de la nivel macro (noua cultură socială și politică, noua ordine globală) până la nivel micro (noul învățământ online, care marchează incontestabil un regres calitativ), noul Oscar sau noul tip de mass-media.
Efortul de a ne pregăti pentru schimbările care vin peste noi este uriaș – solicită statele, națiunile, organizațiile internaționale, comunitățile locale și profesionale, oamenii de știință, intelectualii publici, businessurile, familiile și indivizii. A pune etichete generaliste (vechi egal rău și nou egal bun sau invers, după opțiunea ideologică socialistă sau conservatoare) înseamnă să riscăm decizii care să ne ducă în direcții aventuroase, pe care să le regretăm ulterior.
Discursul de miercuri al președintei Comisiei Europene, minuțios șlefuit, tonic și pe alocuri emoționant, nu trebuie să rămână doar un exercițiu stilistic sau dovada măiestriei în speech-writing a consilierilor politici sau a inspirației de moment a demnitarului, ci să facă pasul de la excelenta analiză a contextului și încercărilor prin care trecem la capacitatea politică efectivă de a conduce nava totuși fragilă a UE printre aisbergurile înșelătoare ale trecerii de la lumea veche la lumea nouă.
Citește și alte articole publicate de Valentin Naumescu pe Spotmedia.ro.