Pe 1 martie 2022, Klaus Iohannis ne-a dat un mărțișor: ne-a anunțat că „se impune creșterea procentului din PIB alocat cheltuielilor de apărare de la 2%, cât este în momentul de față, la 2,5%” (sursa: AICI).
În contextul războiului din Ucraina, creșterea bugetului Apărării nu a surprins pe nimeni. Pe nimeni care nu se uită atent la ceea ce face guvernul nostru. Cine s-ar fi uitat ceva mai atent la cheltuielile cu apărarea făcute de România ar fi descoperit că, dincolo de salariile personalului militar, guvernul lui Iohannis cheltuie multișor pe cumpărarea de sisteme de armament, pompos denumită înzestrare.
Sisteme de rachete Patriot, avioane de luptă, transportoare amfibii blindate și alte arme sofisticate. Ei și, veți zice, nu e normal să cumpărăm armament nou și modern? Ba da, e normal.
Numai că, oameni buni, guvernul lui Klaus Iohannis nu a cumpărat până acum (și nici nu cred că o va face de acum înainte) acest armament prin licitație, ci prin contracte „G to G”, adică prin contracte între guvernul nostru și guvernul celui care ne vinde armamentul respectiv. Nefiind licitație, evident că prețul plătit din banii statului este prețul pe care-l hotărăște guvernul.
A, am uitat, poate vă interesează și acest mic amănunt: în contractele „G to G” nu există obligația de offset pentru guvernul străin, adică vânzătorul de armament nu se obligă să cumpere nici măcar un șurub de la firme românești. Ei, acum înțelegeți, dragii mei, ce mare afacere este cumpărarea de armament în regimul Iohannis?
Nu tu licitație, nu tu offset, nimic. Dai o hotărâre de guvern și gata, ai plătit din bugetul statului câte miliarde de dolari vor mușchii tăi.
Mai mult, acum nu mai contează nici creșterea deficitului bugetar, nici procedura de deficit excesiv, nici Comisia Europeană, nici agențiile de rating. Nimic nu i se poate opune dorinței lui Vodă de a mai cheltui câteva miliarde de dolari fără licitații, așa cum i se năzărește lui.
Când să se repare nedreptățile făcute pensionarilor, nu erau bani că depășeam deficitul bugetar. Când să se crească salariile bieților profesori, nu erau bani că depășeam deficitul bugetar. Dar acum au apărut dintr-o dată mulți bani pentru niște cumpărături fără licitație și fără offset. Ce să spun: „mândră corabia, meșter cârmaciul!”
În anul 2020, aproape un sfert dintre români (24,5%) trăiau în condiții de deprivare materială severă. Adică trăiau într-o sărăcie cumplită. Nicio țară din Uniunea Europeană nu avea un procentaj atât de mare de defavorizați:
Cu alte cuvinte, unul din patru români era într-o stare de sărăcie lucie. După noi, în clasamentul sărăciei venea Bulgaria, cu 22%, apoi Grecia cu aproape 16% din populație. Deși pe locul patru din coada Europei, ponderea săracilor din Ungaria (sub 11%) era mai puțin de jumătate din ponderea corespunzătoare din România .
Una din trei femei singure din România trăiește în deprivare materială și socială severă, a doua cea mai înaltă pondere din Europa. Spre comparație, la unguri acest indicator este de 11,6%, iar în Polonia la doar 5,9%.
Ne plângem că populația scade, că România are din ce în ce mai puțini copii? Aproape jumătate (47,5%) din familiile cu trei sau mai mulți copii se zbat în aceeași deprivare materială și socială severă. Nicăieri pe continentul nostru nu mai găsim o pondere atât de mare a celor atât de săraci.
De altfel, și la categoria familiilor cu un singur părinte și un copil dominăm topurile sărăciei europene: patru din zece familii monoparentale trăiesc, la noi, în deprivare materială și socială severă. Și, în general, suntem țara europeană cu cea mai mare rată a sărăciei a familiilor cu copii, la nivel european.
Și ca să fie clar: deprivarea severă materială și socială nu este doar o formulă bună de statistici, ci este o măsură concretă a sărăciei. Cei numărați în această categorie nu își permit jumătate dintr-o listă de 13 semne ale traiului decent, de la mese cu carne sau pește, până la încălțăminte adecvată sau zile de concediu.
Unul din trei români nu-și permite o masă cu carne, pește sau echivalentul vegetarian nici măcar o dată la două zile:
Vorbim de modernizare, de avantajele traiului în cea mai importantă comunitate economică a lumii, vorbim de trecerea la economia digitală? O glumă proastă: patru din zece români nu-și permit o conexiune la Internet. Și aici suntem campionii (în sens negativ, desigur) la nivelul Europei:
Să contabilizăm sărăcia de la noi din țară nu este nicio noutate, oameni buni.
Dar să ne uităm și la faptul că România nu mai este, demult, țara cu cea mai înapoiată economie din Uniunea Europeană. Dimpotrivă, în urma noastră sunt state pe care înainte le admiram de jos în sus: Slovacia, Croația, Grecia, Letonia. Iar Ungaria sau Polonia nu sunt nici ele prea departe de noi:
Deci economia noastră produce valoare adăugată (PIB/locuitor) peste nivelul acestor națiuni, dar sărăcia la noi este de două-trei ori mai prezentă decât în statele respective.
În anul 2009, când abia aderasem la UE, doar Bulgaria avea o economie mai puțin performantă decât a noastră, iar noi eram vicecampioni la sărăcie în Europa. Cum se face, oare, că am rămas prizonieri în același tipar: printre campioni la creștere economică, dar primii pe continent la sărăcie? Care este, până la urmă, sensul dezvoltării unei națiuni?
Și dacă tot ne întrebăm cum de produce statul nostru atâția săraci, hai să ne uităm cu ce diferă România de restul statelor europene. Iată, într-un tabel sintetic, de ce avem atâția săraci:
Mai simplu de atât nu se poate, oameni buni: media europeană la cheltuieli cu protecția socială este de 22% din PIB, iar statul nostru alocă pentru asta doar 13,8% din PIB.
La sănătate, media europeană este de 8%, iar noi alocăm doar 5,5%. La educație, media europeană este de 5%, iar noi alocăm doar 3,7%.
În schimb, la cheltuielile cu ordinea și siguranța publică (poliție +jandarmerie), media europeană a cheltuielilor este de 1,8% din PIB, iar noi cheltuim la acest capitol 2,5% din PIB. La fel și la apărare: media europeană a cheltuielilor este de 1,3% din PIB, iar noi alocăm pentru asta un procentaj dublu, 2,4% din PIB!
Păi dacă statul nostru este așa de generos cu Armata și cu Poliția și atât de zgârcit cu educația, sănătatea și protecția socială, de ce ne mai mirăm că suntem campioni europeni la sărăcie?
Și încă n-ați văzut totul: guvernul nostru cheltuie 2,9% din PIB-ul țării pentru sine însuși plus Pentru parlament și pentru relații externe. Și mai cheltuie guvernul nostru (în 2020) 1,6% din PIB-ul țării pentru plata datoriei publice, pe care tot el a făcut-o:
Spre comparație, un stat european cheltuie mult mai puțin ( doar 2,3% din PIB) pentru guvern și parlament, dar și pentru plata datoriei publice (1,5% din PIB):
Ați înțeles? Noi avem o datorie publică cam jumătate din media europeană, dar plătim pentru ea dobânzi mult mai mari decât media europeană? Oare asta nu are legătură cu proasta guvernare? Guvernare răsplătită bine-mersi din bugetul statului cu 20% mai generos decât o face media statelor europene!
Cam cum se vede acum, după toate datele astea, decizia lui Klaus Iohannis? Povestea spusă simplu sună cam așa: ne vom împrumuta și mai mult decât până acum, la cele mai mari dobânzi din Europa, pentru a-i da regimului Iohannis suficienți bani să cumpere ce vrea el, fără licitație!
Ce mai contează deficitul bugetar, procedura de deficit excesiv și alte amănunte din astea? Amănunte bune doar să oprească corectarea nedreptăților făcute pensionarilor sau să țină școala românească în mizerie.
Și dacă tot vorbim de oroarea pe care o au guvernanții români pentru licitații, iată o nouă mostră de proastă guvernare.
Pe 25 februarie, generalul Ciucă ne anunță sec, printr-o decizie de dânsul semnată, că a exclus firma finlandeză Nokia de la procedura de construire a rețelelor 5G din România. Adică, pe românește, operatorii de rețele mobile nu vor putea să cumpere echipament Nokia: (sursa: AICI)
Poate că era Nokia plină de agenți ruși sau chinezi, cine știe? Căci Guvernul Ciucă este liber să decidă ce vrea, fără a mai anunța și motivul. Deh, transparența aia pentru care au ieșit la demonstrație votanții lui Iohannis.
Acum, problema nu e că a fost Nokia exclusă. Și nici că, cu câteva luni înainte, Guvernul a exclus, prin lege, firma chinezească Huawei. Nu, oameni buni, problema este că a mai rămas un singur furnizor posibil: suedezii de la Ericsson. Ați înțeles acum: câteva decizii nemotivate și gata: întreaga piață românească îi revine pe tavă unei singure firme. Un fel de contract fără licitație.
Căci iată cum arăta piața înainte de hotărârea din pixul lui Nicolae Ciucă: Ericsson avea 60% și Nokia 30%.
Excluzând Nokia, oare cine câștigă aproape întreaga piață? Mai e ceva de adăugat?