O poveste despre gene, virusuri și țara de pe ultimul loc din UE

În 7 octombrie 2020, aproape de capătul unui an de pandemie, Comitetul Nobel decide să premieze o descoperire care „a dus biologia într-o nouă epocă”, prin rescrierea codului vieții. Laureate au fost Jennifer Doudna și Emmanuelle Charpentier, dar marea descoperire e, de fapt, rezultatul unui proces minuțios, cel mai adesea muncă migăloasă și mai puțin salturi de tip Evrika.

Tehnologia care a folosit și pentru ca vaccinurile ARN-mesager împotriva Covid-19 să poată fi dezvoltate rapid este rezultatul unui efort de cercetare și inovare care s-a întins vreme de câteva decenii și pentru care au muncit biologi, geneticieni, biochimiști din țări care înțeleg puterea pe care le-o dă știința.

S-au luat premii Nobel pentru diversele etape ale descoperirilor, la un moment dat existând în breaslă chiar o glumă despre o cameră de universitate devenită pepinieră Nobel. În știința făcută corect, ipoteze și experimente care testează ipotezele, nimic nu se pierde și totul își capătă locul în puzzle.

În exemplul  de față, o descoperire făcută de un călugăr din Brno, Cehia, care vreme de două decenii a cercetat tulpinile de mazăre și a făcut experimente prin crearea unor soiuri hibrid, uitată într-o revistă puțin citită – de doar patru ori a fost citit textul științific al lui Mendel, amintește geneticianul în domeniul oncologic Siddhartha Mukherjee (The Gene, 2016), a fost recuperată și pusă la treabă.

Asta nu s-a întâmplat însă în mod miraculos sau din pur noroc, ci pentru că doi cercetători de la universități diferite căutau cu migală informații. Istoria științei este plină de coincidențe la prima vedere.

(Pe scurt, Gregor Mendel a creat hibrizi din soiuri diverse de mazăre și a clarificat logica eredității: trăsăturile dominante și trăsăturile recesive. O plantă provenită din încrucișarea unui soi înalt cu un soi mic de înălțime moștenea trăsătura mai puternică, adică creștea înaltă, iar cealaltă rămânea în latență, dar se putea manifesta la generațiile următoare. Pe scurt, Mendel a înțeles, în 1865,  că ereditatea presupunea trecerea unor informații de la părinți la descendenți, sub forma a două copii informaționale, de la cei doi părinți. Un salt în timp și ajungem la descoperirea ADN-ului, la genom și la tehnologia de editare a genelor).

De fapt, coincidențele acestea arată că în spatele inovațiilor, în spatele marilor momente științitifice există o voință politică remarcabilă de a face din cercetare un domeniu prioritar.

Cercetarea din domeniul geneticii nu a adus doar Nobeluri, ci și un Premiu Pulitzer, luat de Mukherjee, nu pentru cartea despre gene, ci despre una aflată la intersecție, a cărei temă este cancerul, „împăratul tuturor bolilor” și la vindecarea căruia ar trebui să contribuie chiar tehnologia ARN-ului mesager (pentru cine e curios, volumul este o lectură formidabilă – Siddhartha Mukherjee, The emperor of all maladies: A biography of cancer; în limba română, traducerea se găsește la Editura All).

Asta e marea virtute a investiției în cercetare: ideile mari circulă, tezele sunt confirmate între universități, competiția înseamnă progres și schimb de idei, titlul acordat de o universitate are în el prestigiul deceniilor de cercetare care a contribuit la evoluția științei, asta însemnând, în cazul nostru, de la înțelegerea unor boli până la capacitatea de a dezvolta un vaccin inovator în timp record și până la transplantarea unei inimi de porc modificate genetic în trupul unui om, care altminteri ar fi murit.

Sunt cercetători care au pus bazele unei descoperiri demne de Nobel, care nu au apucat să vadă cum vor progresa ideile lor, dar care nu s-au îndoit nicio clipă de utilitatea cercetării științifice.

Nici ei, nici universitățile lor, nici statele unde lucrau în cercetare.  Este exemplul lui Rosalind Franklin, marea perdantă a Nobelului acordat lui James Watson și Francis Crick, pentru descoperirea structurii ADN-ului. Franklin a murit înainte ca Nobelul să acorde premiul, ironic, chiar de un cancer ovarian galopant.

De data asta, premiul pentru tehnologia de editare a genelor numită CRISPR a fost acordat în timp record, la doar câțiva ani (opt) de la descoperire. Așa cum remarcă Walter Isaacson (profesor de istorie, fost președinte al CNN și al revistei Time și un excelent biograf), cu o zi înainte, Comitetul Nobel tocmai acordase premiul pentru fizică lui sir Roger Penrose, pentru o descoperire despre găurile negre pe care o făcuse în urmă cu 50 de ani!

Ce încearcă biograful Walter Isaacson, cel care a scris o carte în topul citirilor zilele astea, trecută de Bill Gates pe lista cărților revelatorii (Spărgătoarea de coduri, Editura Publica), la fel ca Mukherjee, să arate este că marile descoperiri ale umanității nu se întâmplă peste noapte și fără să existe în spate un travaliu lung de cercetare, cooperare academică și investiție în universități.

Adică în cercetare și dezvoltare.

În martie 2020, Jennifer Doudna a organizat la Universitatea Berkeley o echipă de cercetare pentru a combate SARS-CoV2.

O dată în plus, universitățile sunt pioni centrali ai progresului. Dincolo de finanțările private și de cursa financiară a marilor companii de medicamente, faptul că statele investesc fonduri publice în cercetare arată atât avantajul pe care li-l dă cunoșterea, cât și responsabilitatea pe care o înțeleg în a pune limite uzurpărilor financiare sau/și imorale.

În domeniul terapiilor genetice, limitele etice au fost mereu importante și nu de puține ori breasla însăși a cercetătorilor a cerut limitarea experimentelor, în așa fel încât știința să facă bine, nu rău.

România, în minorat în ceea ce privește cercetarea și inovarea

Câteva date furnizate de Comisia Europeană:

România e pe ultimul loc din Uniunea Europeană în ceea ce privește atenția acordată cercetării.

În timp ce Belgia şi Suedia au alocat, în 2020,  3,5% din PIB pentru cercetare, urmate de Austria (3,2%) şi Germania (3,1%), România a alocat 0,47% din PIB (date Eurostat).

Mai mult, după numirea rușinoasă a unui ministru care a plagiat, Cercetarea nu mai are ministru plin, iar asta se vede în locul minor pe care România îl ocupă, și din acest punct de vedere.

Consecințele practice sunt cu noi zi de zi: calitatea sistemului educațional și capacitatea sistemului medical de a ne diagnostica și trata.

Sursa: Comisia Europeană, Previziunile economice europene, toamna 2020.