Într-o lume normală, poți să-l serbezi pe Radu Gyr fără să șovăiești, adică bărbătește, fățiș, nu marginal, ascuns prin diverse tabere și alte manifestări legionare. Așa cum, în aceeași Românie normală, pe care ar vrea-o complet restaurată, să comentezi că o femeie e admirabil de tânără și toate cele, atunci când aceasta își exercită profesia, în cazul de față aceea de jurnalist, ar trebui să fie o banalitate.
La dezbaterea pentru alegerile prezidențiale organizată de TVR, jurnalistul Marian Voicu l-a întrebat pe candidatul Silviu Predoiu, care vrea să fie președinte, după o lungă carieră la SIE, cum ar proceda ca președinte dacă ar gira celebrarea lui Mircea Vulcănescu și Radu Gyr. Răspunsul domnului Predoiu a fost scrâșnit, o acrobație vizibilă de a cântări cuvintele, care nu i-a ieșit până la capăt:
“În lumea de astăzi, totul se interpretează. În lumea de astăzi, răspunsul probabil ar trebui să fie ‘nu’ și lăsăm pe altcineva. Într-o lume normală, ar trebui să facem o distincție între anumite elemente de activitate pe care le condamnăm și contribuția lor la cultură în general”.
În lumea normală pe care Silviu Predoiu o reclamă, activitatea legionară directă, așa cum a fost aceea a lui Radu Gyr, care a beneficiat de o mistificare în registrul sfinților închisorilor comuniste, după ce a fost membru în conducerea regiunii Oltenia a Mișcării Legionare la mijlocul anilor ’30, ar trebui decupată complet din biografie și păstrat restul, ce a rămas bun.
De pildă, poeziile lui Radu Gyr, multe dintre acestea imnuri oficiale ale Mișcării. Sau suferința reală din temnița comunistă.
La fel, în cazul lui Mircea Vulcănescu, un autor și el mitologizat în zorii României postcomuniste, stratului de filosof al românismului (Dimensiunea românească a existenței) adăugându-i-se legenda morții sale sub formă de sacrificiu, în carcera comunistă.
Or, Mircea Vulcănescu a fost vreme de trei ani ministru în Cabinetul Antonescu, unde s-a decis participarea la măsurile genocidare, practic, prin exterminarea evreilor (și a romilor, așa cum explică istoricul Marius Cazan, într-un interviu acordat lui Petru Clej, pentru RFI).
Așadar, cei doi nu au avut doar simpatii legionare și antisemite, nu au fost tributari doar spiritului epocii care se întuneca tot mai mult și avea să ducă la una dintre ororile absolute ale umanității, Holocaustul, ci au participat activ la mașinăria răului și a crimelor.
În prima parte a anilor 1990, dezbaterea s-a concentrat în jurul lui Mircea Eliade, care a fost și el membru activ al Mișcării Legionare, înscris într-un cuib legionar. A infestat extremismul opera lui Eliade? Mai poate fi citit? Răspunsul a fost, în cazul lui Eliade, simplu, pentru că, dacă în ficțiune se găsesc idei legionare, opera lui științifică a avut un parcurs independent, academic. Altfel spus, Mircea Eliade trebuie să rămână în istoria religiilor, ar fi o aberație să-i elimini contribuția științifică, validată prin ea însăși.
Iar Eliade a fost membru activ al Mișcării Legionare, recrutat de Radu Gyr: „La o anumită axă, Ceahlăul, și la un anumit cuib, iar omul care l-a recrutat a fost Dumitrescu Gyr, poetul Radu Gyr. (...) Publicistica sa politică și ideile sale politice, pe care le aflăm chiar și din anumite romane ale sale din epocă, din Jurnalul lui Sebastian, nu au lăsat ca asta să distorsioneze discursul ca istoric al religiilor", spune istoricul religiilor Andrei Oișteanu.
În cazul lui Cioran, iarăși, răspunsul a fost simplu, pentru că el a făcut gestul pe care Eliade l-a ratat, pentru că, spre disperarea discipolului lui, I. P. Culianu, Mircea Eliade nu s-a putut dezice niciodată de atașamentul legionar. Cioran și-a admis derapajul.
Cum rămâne cu Mircea Vulcănescu, cu Petre Țuțea, cu Nae Ionescu?
Ultimii doi au avut parte de o recuperare idealistă, în sensul entuziasmului interbelic, imediat după Revoluție. Exista o înflăcărare a tinerei generații de a-i cita și mai ales de a defini o altfel de Românie, neinfestată de comunism.
Și, așa cum scrie Lucian Boia, privită dinspre dictatura comunistă, România interbelică părea democratică. Mai mult, după grotescul oportunismului intelectual al multora în comunism, naționalismul interbelic ne hrănea iluzia că putem recupera o Românie demnă, neinfestată, în care se vorbea românește autentic.
Pe măsură ce istoria și-a ridicat vălurile și crimele legionare nu mai puteau cântări mai puțin decât cele comuniste, Țuțea, Nae Ionescu și chiar Mircea Vulcănescu nu au putut fi recuperați științific, așa cum s-a întâmplat cu Mircea Eliade.
Cazul lui Mircea Vulcănescu e însă și mai special, pentru că el a avut parte de o mitizare aparte, moartea ca martir.
Și nu doar pentru că a stat în închisoarea comunistă, unde a ajuns pentru că era parte din mecanismul antisemit al Guvernului Antonescu, ci pentru povestea morții lui, cred că printre primele care au circulat în anii 1990, după ce a ținut pe trupul lui trupul unuia mai tânăr, pentru a-l salva de frigul carcerei. Însăși desemnarea ca martir păcătuiește prin imagologia legionară.
Chiar și așa, dacă a murit în închisoarea comunistă, arestat fiind pentru crime contra umanității care stau în picioare și astăzi, dacă a murit ca un creștin, salvând pe un altul și astfel afirmându-și umanitatea, fac toate astea dreptate abominabilelor crime ale Guvernului Antonescu?
Că nu a ucis un evreu cu mâinile lui goale înseamnă că e liber de responsabilitatea crimei? Pentru că asta a fost apărarea lui Eichman, în procesul de la Ierusalim: „eu, cu mâinile mele, nu am ucis niciun evreu, deci sunt nevinovat”.
Tot Lucian Boia arată, prin recurs la ce a scris Vulcănescu, că acesta nu era străin de xenofobia specifică unei părți consistente a generației interbelice. Iar Vulcănescu nu a făcut parte din regimul Antonescu o săptămână, câteva luni, un an, până când va fi înțeles despre ce e vorba, ci câțiva ani, ceea ce nu-i lasă la îndemână scuza funcționarului care își face doar treaba.
Problema pe care o ridică Silviu Predoiu este aceea a unui românism care se manifestă odată cu girarea crimelor și care se cere salvat, recunoscut și apoi celebrat.
Nu doar că aceștia doi trebuie decupați din biografia lor integrală, dar ei trebuie legitimați cultural, în virtutea talentului prin care au servit, până la urmă, românismul.
Sigur că domnul Predoiu judecă electoral și știe mai multe, ca fost oficial SIE, despre subcultura de tip legionar, în care legionarul ia chipul haiducului care apără poporul, adevăratul depozitar al suveranității naționale, o subcultură mistificată, întreținută în lăcașuri de cult și tabere de haiducie.
Avem aici și o explicație posibilă pentru trecerea sub radarul serviciilor de informații a activităților neolegionare care, după anularea scrutinului prezidențial din noiembrie, au fost indicate ca fiind violente și pregătite să răstoarne ordinea constituțională.
"Ce se întâmplă astăzi cu întoarcerea extremismelor în România vine și ca urmare a negaționismelor de stânga și de dreapta pe care noi, ca societate, le-am perpetuat. România și-a negat și culpa fascistă, și-a negat și trauma comunistă. Și acum ele se întorc hibridate, germinate, se întorc în discursul extremist, care, iată, capătă o consistență politică tot mai înspăimântătoare./.../
De asta, aceste moduri criminale, extremiste de a gândi trebuie izolate, pentru că odată ce le ajung la putere își vor relua acțiunea anti-umană. Fără doar și poate, toate extremismele, toate au sfârșit în crimă în masă. Și cel comunist, și cel fascist, și cel legionar, și cel nazist și așa mai departe. Toate sfârșesc în crimă în masă. E doar o chestiune de timp. De asta suntem obligați să ținem crima în masă, adică extremismul cât mai departe de politicile publice", avertizează scriitorul Radu Vancu, la podcastul Punctul pe știri.