De treizeci de ani bâjbâim spre normalitate prin bezna corupţiei şi a cleptocraţiei. De treizeci de ani ne împiedicăm şi cădem, spre hazul abonaţilor la banul public. Aşa se întâmplă acum în scandalul demiterii ministrului Stelian Ion. Cauze mai mult decât posibile sunt aprobarea PNDL3 şi concursurile pentru numirea procurorilor, iar amândouă au de-a face cu presiunea lacomilor de bani publici asupra PNL.
Acuzam în articolul precedent ambele părţi implicate în scandal de lipsă de capacitate de negociere. Cîţu ar fi putut ceda ceva în privinţa PNDL3, de exemplu acceptând câteva din cele 10 principii, Barna şi ai lui ar fi putut primi avizul desfiinţării SS cedând câte ceva în privinţa PNDL3.
Ne convine sau nu ne convine, trebuie spus pe şleau că membri clanului cleptocrat sunt mai puternici decât partidele, pentru că, în operaţia de furt a banului public şi-au aservit politicienii. Aşa s-a întâmplat cu PSD, aşa s-a întâmplat şi cu PNL. Nu s-a întâmplat încă cu USR fie pentru că partidul este prea nou fie că există acolo un grup de oameni care (mai) cred în principiile normalităţii. Că nu prea ştiu cum să conducă societatea noastră spre acel nivel de normalitate necesar, este un lucru dovedit de scandalurile din coaliţie.
Ceea ce a încercat Stelian Ion în justiţie nu a fost vreo mare reformă, au fost două lucruri punctuale. Desfiiinţarea SS se putea face oricum, chiar îmbunătăţind varianta UDMR, se putea negocia o formulă acceptabilă, dar Stelian Ion nu a avut aplecarea necesară. Când te umpli de principii corecte politic nu mai ai starea de spirit necesară de a obţine binele în locul mai binelui. Principiile de nezdruncinat sunt în politica dâmboviţeană asemenea unor ochelari de cal.
Cu numirea procurorilor balamucul a început, cum bine spunea Emilian Isailă, atunci când, de dragul principiului, Stelian Ion a călcat în picioare interesele președintelui. Nu putea ministrul să lase lucrurile aşa, cu avizul lui Iohannis la loc de cinste şi să ceară în schimb desfiinţarea SS în coaliţie?!
Dar acum e târziu pentru negocieri. Când te-ai aşzat pe poziţia ,,totul sau nimic” în lupta cu un adversar mai puternic, mai degrabă obţii nimic. Când te-ai aşezat pe o astfel de poziţie nu mai poţi da înapoi, pentru că asta este o înfrângere, pentru că pierderile pot fi la fel de mari ca în cazul capitulării. Ca atare era bine ca USR să nu mai aştepte, să nu mai stea cu ochii pe guvern cerşind împăcarea ci să-şi ia miniştri acasă. Erau mai puternici într-o viitoare negociere ameninţând din afara guvernului, după dărâmarea lui. Aşa, cu, pardon, posteriorul în două luntre, par nu doar nehotărâţi şi slabi, ci mai ales doritori de dregătoriile la care trebuie să renunţe.
De cealaltă parte, oricât de mult ar îndemna raţiunea la domolirea problemei, necesitatea ca PNDL3 să fie operaţional până la congresul PNL este o ghilotină deasupra gâtului lui Cîţu. Orice s-ar spune despre el, că este marioneta preşedintelui, că este ministru de mucava, se pare ca premierul a înţeles corect care este drumul spre supravieţuirea politică şi îl urmează pas cu pas.
Ce speră acum domnul Cîţu este să împingă criza politică dincolo de congresul PNL ca să fie ales şi să poată renegocia orice de pe poziţii de forţă. De aceea USR nu trebuie să mai piardă vremea pentru că, dacă nu acţionează acum, rapid, sigur va pierde partida.
Dar demisia miniştrilor nu este prima opţiune a USR. Cu miniştri în guvern şi cu moţiunea în parlament USR dă semnalul că vrea la guvernare, dar nu-l vrea pe Cîţu. Cu demisia miniştrilor din guvern USR spune pe şleau că se retrage în opoziţie.
Despre ,,alianţa” USR-AUR pe tema unei eventuale moţiuni de cenzură, spiritele sunt prea înfierbântate şi condamnă USR inutil, mai mult din politicianism. Condamnările vin mai ales dinspre aripa câştigătoare a PNL, pentru ca acolo este temerea mai mare. Avem de-a face cu o alianţă de conjunctură, faptul că USR aşteaptă până luni schimbarea la faţă a PNL dovedeşte dilema în care se află partidul.
Cât despre moţiune, ea ar trebui semnată rapid şi depusă. Fără ghilotina moţiunii deasupra capului aripa câştigătoare din PNL nu va percepe pericolul în adevărata lui dimensiune. Dacă domnul Cîţu nu înţelege decât de forţă, nu trebuie doar ameninţat cu forţa, ci pus în faţa realităţii ei.
Dacă moţiunea ajunge la vot PSD va fi expus public şi se va vedea ce este cu adevărat şi ce vrea cu adevărat. Se va vedea care este jocul pe care îl practică pentru că acum, în momentul acesta, a depune o altă moţiune paralelă cu cea a USR-AUR nu este decât un tertip de a bloca această moţiune şi de a ieşi din problemă şi cu sacii în căruţă şi cu faţa curată.
Dacă moţunea va trece, va trece datorită votului PSD, iar povestea cu guvernul minoritar al preşedintelui va rămâne în aer şi atunci PNL va fi forţat să se reîntoarcă la masa negocierilor. Dacă moţiunea trece, echipa câştigătoare a domnului Cîţu ar înţelege simplul fapt că nu e singură la guvernare. Dacă moţiunea trece, într-o viitoare alianţă în care ar fi reprimit USR nu s-ar mai întâmpla astfel de scandaluri iar OUG pentru PNDL3 s-ar putea renegocia.
Dacă moţiunea nu va trece, iar PSD se va face de râs, USR are în rezervă demisia în bloc a miniştrilor, iar asta trebuie să se întâmple cât de repede pentru ca înainte de congres domnului Cîţu să i se taie craca de sub picioare. Dacă se va forma un guvern minoritar acesta se va bloca şi ori se va merge la anticipate, ceea ce este puţin probabil, ori se va reface alianţa.
Concluzia este că USR trebuie să se grăbească să plece de la guvernare, pentru că numai aşa se vor limpezi apele în favoarea sa. Trebuie să trântească guvernul explicând că are o problemă cu Cîţu, nu cu PNL. Nu trebuie să aştepte următoarea mutare a preşedintelui, pentru a nu mai complica lucrurile.
Unde este în problema asta cleptocraţia şi cheful ei de a struni partidele cu zăbala mitei este simplu: peste tot, de la începutul până la sfârşitul partidelor,,istorice”. Iar pentru strunirea lor nu este nevoie de o revoluţie, cum crede miezul talibanic din USR, ci de o lungă luptă la baionetă, de dărâmarea cetăţii hoţilor nu printr-un ,,Sesam, deschide-te!” ci meticulos, cărămidă cu cărămidă, pas cu pas. Făcând sacrificiile şi compromisurile necesare oricare ar fi acestea, pentru că făcutul ăsta este în interesul public.