Duminică dimineață, presa reproducea o scrisoare adresată ministrului Apărării al Belarus, scrisoare prin care șeful de stat major al Armatei, generalul V.V.Gulevici, solicită să i se aprobe demisia.
În motivația prezentată, semnatarul scrisorii susține că personalul din unitățile militare refuză în masă să participe la formarea de noi batalioane și, ca urmare, nu a fost posibilă alcătuirea nici măcar a unui singur batalion.
Scrisoarea arată textual: „Desfășurarea muncii de lămurire cu comandanții unităților militare nu a dat rezultate. Am curajul să presupun că înlocuirea comandanților acestor unități militare, care nu au putut organiza formarea grupurilor pe teren, nu ne va da rezultatul scontat”.
În final, semnatarul scrisorii solicită să i se aprobe demisia.
Întrebat de un reporter TV cu privire la respectiva scrisoare de demisie, consilierul Arestovici, din cabinetul președintelui, nu a confirmat-o, dar nici nu a negat-o, răspunzând sec: „Voi verifica aceste informații”.
Ca urmare, deși scrisoarea este publicată în facsimil, există totuși incertitudini cu privire la autenticitatea sa.
Firește, dacă se va dovedi că este vorba de un fake news, scrisoarea nu va mai putea fi luată în considerare ca document, dar rămân în picioare anumite considerente, exprimate atât de lapidar într-un modest proverb: nu este fum fără foc.
Căci, indiferent de autenticitatea scrisorii, orice om cu mintea întreagă din Belarus vede pârjolul prin care trece Ucraina și la care s-ar expune țara sa, dacă nu s-ar feri cu prudență de război.
Iar actuala conducere, și mai ales actualul președinte, aservit 100% Kremlinului, nu numai că nu se ferește, dar este deja angajat de facto în ciudatul război declanșat de Putin. Și, apoi, tot independent de scrisoare, sunt semnale insistente în presă asupra faptului că ar fi multe rețineri în armata belarusă, față de participarea țării în războiul ruso-ucrainean.
Asta susține și fostul președinte al Curții Constituționale din Republica Moldova, Alexandru Tănase, care observă: „Militarii din Belarus refuză în masă să participe la agresiunea împotriva Ucrainei”.
Pare firesc, pare logic. Președintele rus, care are dificultăți după ce comunitatea internațională, a contestat aproape într-un glas anexarea Crimeii, care și-a creat dificultăți și mai mari prin recunoașterea a două așa-zise republici, care s-a pomenit cu o hotărâre ONU de condamnare a războiului cu Ucraina, simte nevoia de a se afirma cu ceva aliați pe scena politică.
Dar cine să se alieze cu un agresor, în secolul XXI?
Rezoluția ONU care condamnă invazia rusă în Ucraina a scos exact la iveală cine sunt simpatizanții lui Putin: patru la număr. Acești patru s-au declarat împotriva respectivei rezoluții: Coreea de Nord, Belarus, Siria și Eritreea.
Hai, că-i de râs! Uriașa Rusie, cea care se etalează ca mare putere globală, cea care amenință omenirea cu folosirea arsenalului nuclear, nu are decât patru simpatizanți, unul și unul!
Nici măcar China, obișnuitul sprijin asiatic al Rusiei, nu și-a permis să susțină războiul fratricid declanșat de excentricul Putin!
Dar hai să ne punem în pielea cetățeanului belarus, cel care află din presă toate acestea (dacă află!) și care constată că Rusia îl arage pe Lukașenko într-un ciudat război: nu simte respectivul cetățean că i se face pielea ca de găină, când aude de război?
Iar pericolul devine cât roata carului, dacă observăm câte promisiuni îi face Putin lui Lukașenco, ca să-i fie alături. Poate presa n-a fost prea atentă la o declarație prin care acesta îi propunea celui dintâi să-l susțină pentru un „acces la marea Baltică”.
Cum, acces? Adică o nouă încălcare a frontierelor, căci depărtarea Belarusului de mare este de sute de kilometri, o distanță deloc neglijabilă și situată pe două teritorii: Polonia și Lituania. Vor fi acestea de acord să-i cedeze provincii lui Lukașenco, pentru ca acesta să ajungă la mare?
Iar domnul Putin, care se tot referă la „teritoriul istoric al Rusiei”, are vreo idee despre teritoriul istoric al Belarusului? Țara nu numai că nu a avut vreodată ieșire la mare, dar nici n-a avut alte frontiere, decât cele actuale. Belarusul independent s-a întemeiat în 1991, după destrămarea URSS, exact în actualele frontiere. Nici urmă de ieșire la vreo mare!
Polonia, și Lituania – vecini cu ieșire la Marea Baltică – sunt membre NATO. Pentru asta și-a mobilizat Putin arsenalul militar, pus în stare de alertă? Pentru asta și-a pus Lukașneko teritoriul la dispoziția armatelor ruse, aflate în campania anit-ucraineană? Cum gândește tiranul de la Minsk să treacă prin Polonia și Lituania, altfel decât prin război?
Ai zice că e o glumă, dacă gluma n-ar fi luată în serios la Moscova, unde președintele Putin declara vineri:
„Chiar astăzi am discutat cu preşedintele Belarusului pe această temă. Prietenii noştri din Belarus sunt interesaţi să fie prezenţi în Marea Baltică, interesaţi să îşi dezvolte propriile baze portuare. Ştiţi că şi eu îl susţin”.
Și, cu aceeași ocazie:
„Sunt importante nu numai pentru Belarus, ci şi pentru noi, deoarece aceasta este dezvoltarea infrastructurii noastre, o creştere a transportului de mărfuri pe coasta noastră, pentru ţara noastră. În consecinţă, beneficiile Belarusului se vor extinde şi asupra economiei ruse. De asemenea, suntem interesaţi de acest lucru, aşa că vă rog să susţineţi toate aceste iniţiative”.
Până duminică seara, când scriu aceste rânduri, n-a apărut în presă vreun răspuns din partea consilierului de la cabinetul președintelui. În logica mea, informația despre scrisoare putea fi verificată în zece minute. Nu verificarea informației necesită timp, ci mai curând elaborarea răspunsului.
Se cunoaște de la o poștă că e ceva putred în Danemarca și chiar dacă scrisoarea va fi dezmințită, unele adevăruri exprimate acolo nu pot fi infirmate. Orice țară, ori ce națiune, orice popor care vede ce se petrece în Ucraina zice mai curând un „Doamne, ferește”, ca tot omul, decât un fel de „poate-mi iese și mie ceva din chestia asta”, ca domnul Lukașenco.