Retragerea cetățenilor din cetate este cel mai grav simptom al delegitimării statului, pentru că un stat funcționează atunci când poate garanta cetățenilor lui securitatea și accesul egal la drepturile fundamentale.
Acest lucru se poate vedea cel mai acut în sistemul de educație. În vreme ce sunt școli marginalizate, în care rezultatele la examenele naționale duc spre zero șansele ca acei copii să poată fi recuperați social, economic și cultural, oricât am repudia cultura la categoria moft și lux, în marile orașe copiii sunt compulsiv trimiși la câte trei, patru meditații încă din clasele primare, iar concurența pentru acele școli cotate ca fiind bune, pentru clasa a V-a, depășește și concurența de la Facultatea de Medicină.
Părinții generic integrați în clasa corporatiștilor au intrat într-o competiție disperată pentru a da copilului lor avantajul clasei sociale, adică al posibilității de a cumpăra educația paralelă.
Nu se mai fac meditații doar la materiile de examen, ci aproape la toate materiile, chiar și la educație tehnologică.
Copilul e astfel pregătit pentru a avea, așa cum se întâmplă în China dictatorială (în forma ei originală de dictatură democratică a poporului), un credit social cât mai performant. Pentru că despre asta este vorba, despre o poziție mai sus într-o ierarhie de castă socială.
În acest fel, ia naștere paradoxul deplin: cu cât școala este privită ca autoritate de credit social, cu atât educația este scoasă din paradigma cunoașterii și a formării intelectuale.
Și, atunci, profesorii sunt chemați să dezvolte abilități, nu să fertilizeze cu cunoștințe mintea copilului.
Am folosit acest termen, a fertiliza, pentru a putea sublinia felul în care învățarea pentru cunoaștere lucrează: dacă mintea nu este antrenată în funcție de etapele cognitive ale copilului, atunci ea devine amorfă, își modifică structura, asemenea unui mușchi.
ASTĂZI PE SPOT:
Iar efectele le vedem în China, după cum descrie Kai Stritttmatter, unul dintre sinologii experimentați, jurnalist care a locuit în China: mintea copiilor este reformatată, în așa fel încât acestora le este amorțit, în cazul optimist, dacă nu chiar extirpat, simțul critic.
Sigur, proporțiile sunt altele, în China e vorba despre un imens aparat care nu lasă loc individului să existe ca individ, dar ideea rămâne: un copil pe care îl educi în vederea unui credit social cât mai bun nu va avea acele abilități pe care le cerem fără să știm să umplem conceptul, nici gândirea critică, din contra.
E un experiment dramatic și nu putem intui încă ce fel de adulți vor deveni acești copii și, mai ales, ce societate vom avea peste câțiva ani și chiar câteva decenii.
Distanța dintre copiii pentru care părinții nu pot aloca bani pentru a cumpăra educație paralelă și cei înarmați să urce în sistem este cronicizată și numai o voință politică, care să înțeleagă educația în termeni de urgență și chiar siguranță națională, ar putea să pună capăt acestei paradigme hobbesiene, în care fiecare dintre noi se simte lup față de ceilalți și este convins că, fără a-și maximiza avantajul, nu va rezista.
Această paradigmă de înarmare a copilului pentru un loc în casta superioară nu este una confortabilă pentru cei mai mulți dintre părinți. E mai degrabă un simptom al disperării sociale, or exact lipsa de încredere și convingerea că viața socială este o achiziție a privilegiilor creează o societate manipulabilă, amorțită, care nu își mai poate pune probleme în termeni morali, ci doar de urgență existențială.
Formarea intelectuală este dreptul copiilor. Ei trebuie să fie învățați să cunoască, să-și exerseze curiozitatea, să eșueze și să-și asume, așa cum scrie Costică Brădățan, profesor de filosofie în SUA, umilitatea. Psihologic, de aici își trage un copil bunăstarea emoțională și puterea în societate, nu din creditul social care îl împovărează.
Poate doar o masă critică din societate să-i tragă pe copii înapoi din acest mecanism care îi vulnerabilizează? Doar dacă această masă critică înseamnă experți și politicieni dispuși să-și asume inversarea paradigmei în detrimentul populismului și care să le poată reda părinților încrederea că nu-și sacrifică copiii.