La fiecare început de an școlar, tema principală este inventarierea școlilor cu toalete în curte. Anul acesta s-a adăugat tulburarea acceptării sau nu a părinților/bunicilor/rudelor la festivitățile de deschidere a anului, până în clase (tranșată ferm de ministru printr-un populism masiv).
Consumăm energie pe teme marginale. Sigur că e de dorit ca toate școlile să întrunească condiții de secol XXI.
Așa cum contraargumentul ministrului Cîmpeanu, „mulți dintre noi am făcut performanță învățând în aceste școli”, mustește de nostalgie comunistă, la care apelează, din convingere sau manipulator, tot mai des. Faptul că se poate și în condiții rele nu înseamnă că așa trebuie să fie.
Pe de altă parte, nu am nicio îndoială că există toalete în curte cu mult mai curate decât cele din unele școli bucureștene de top.
În general, igiena din școli e o problemă mare și ea ar trebui discutată serios și global împreună cu educația sanitară a elevilor, într-o țară în care spălatul pe mâini și pe dinți nu e chiar în ADN-ul poporului.
Dar învățământul românesc are boli cu mult mai rele, care interesează cu mult mai puțin decât inventarul anual al toaletelor.
Este cu mult mai gravă ruptura dintre elev și scoală, faptul că elevii nu mai au interes pentru școală dincolo de partea de socializare. Dar și aceasta este marcată de un bullying în creștere și tot mai agresiv pentru care nimeni nu caută soluții reale dincolo de lozinci.
Este cu mult mai grav analfabetismul funcțional care afectează inclusiv studenți.
Este cu mult mai grav, și o cauză a analfabetismului, faptul că școala românească rămâne ultrateoretizată și bazată pe tocit. Reproducerea mecanică a unor texte prefabricate pune bazele plagiatului de mai târziu.
Un copil care nu a citit nicio carte, nicio poezie, dar a tocit comentarii și este capabil să le redea la examene are toate șansele să ia nota maximă, în timp ce un copil care a citit, a analizat și pune pe hârtie propria versiune despre cele citite, fără teorie literară și citate din ea, riscă să primească o notă mică.
Este cu mult mai grav că școala românească nu cultivă creativitatea, curiozitatea, dezvoltarea individuală conform propriilor aptitudini. La fel ca în comunism, continuă să cultive obediența, mediocritatea, să niveleze.
Cu mult mai gravă este calitatea scăzută a corpului didactic, cu prea puțini profesori cu vocație și pregătire solidă și cu prea mulți profesori eșuați în învățământ, pentru că ceva mai bănos nu le-a ieșit.
De aici, metodele de predare anoste, notarea haotică, diferențele adesea uriașe dintre notele inițiale și cele contestate la examenele naționale.
Cu mult mai grave sunt discriminarea și inegalitatea de șanse mai ales între rural și urban, dar nu numai. O formă de discriminare care funcționează și în urban este industria meditațiilor. Un copil ai cărui părinți nu și le pot permite la nivel înalt are șanse minime să răzbească la examene de admitere.
Cu mult mai grav este că proiectele legilor educației nu numai că nu aduc soluții de corectare a celor de mai sus, dar pe multe le accentuează. Admiterea în colegiile naționale va hrăni industria meditațiilor, deci discriminarea și corupția.
„Ai carte, ai parte”, le transmite ministrul elevilor la început de an școlar. Este exact ceea ce tot mai puțini cred, iar modelul promovat de legile domniei sale este că întâi trebuie să aibă părinții parte, pentru ca și copiii să aibă acces la carte.
Nu știu cât de grav este că toaleta e în fundul curții, dar este foarte grav că într-o lume tot mai digitalizată multe școli nu au niciun computer pentru elevi, nici acces la Internet, nu mai vorbesc despre laboratoare IT. Că încă avem elevi analfabeți digital.
Cu mult mai gravă e politizarea învățământului care împinge în poziții de conducere din inspectorate și, adesea, școli clienți politici are servesc partidul, nu elevul.
Dar cel mai grav dintre toate este dezinteresul societății față de subiectul educație.
Societatea dezbate intens toate prostiile, toate emisiile verbale ale mai știu eu cărui star de Internet, dar starea reală a educației nu interesează pe nimeni. Comentăm numărul de toalete, procentul de promovare la examene, dificultatea subiectelor, câte un scandal și gata.
Părinții ori nu înțeleg situația, ori suspină după învățământul comunist, nostalgici după propria tinerețe, ori caută soluții alternative individuale prin meditații sau școli private și își pregătesc copiii pentru export la prima ocazie, ori au pretenția ca școala să rezolve ceea ce ei nu au fost în stare în educația copilului.
Starea școlilor, inclusiv a toaletelor, depinde de autoritatea locală votată de părinți al căror ultim criteriu de alegere îl reprezintă, adesea, condițiile în care învață copiii lor.
Când școala va fi importantă pentru societate, când starea reală a educației va fi un subiect demn să deschidă jurnalele televiziunilor, atunci presiunea pusă pe autorități va împinge lucrurile înainte. Deocamdată școala primește atâta atenție câtă îi acordă societatea.