Conform rezultatelor provizorii ale alegerilor din Germania, pentru prima dată după 16 ani, conservatorii CDU/CSU ai doamnei Angela Merkel (24,1% provizoriu) se situează pe locul doi, permițând câștigarea alegerilor (la limită!) de către social-democrații SPD (25,7% provizoriu).
Nu mai încape nicio îndoială că noul cancelar va fi președintele partidului social-democrat, Olaf Scholz. Partidul domniei sale are toate șansele să constituie o coaliție de guvernare, în care sens contează pe Partidul Verzilor și pe Partidul Liberal-Democrat. Se prefigurează o schimbare majoră.
Totuși, social-democrații câștigă la limită, distanțând-se cu numai 1,6 puncte procentuale față de conservatori. Numeroși comentatori apreciază că, dacă doamna Merkel ar mai fi dorit să candideze, și-ar fi putut adjudeca fără probleme încă un mandat, al cincilea.
Stabilitatea politică instituită în Germania de Angela Mekel a fost baza stabilității economice și a stabilității financiar-monetare în întreaga UE, care este în mare măsură influențată de politica Bundesbank.
Să fie oare o întâmplare? Deloc.
O anumită stabilitate politică echilibrată a ajuns o cutumă în Germania postbelică, iar în ultima vreme se confirmă tot mai mult.
În cei 31 ani de după prăbușirea comunismului și unificarea celor două Germanii, țara a avut 3 (trei) cancelari: Helmut Kohl, Gerhard Schröder și Angela Merkel. În acest timp, România a avut 25 (douăzeci și cinci) prim-miniștri (inclusiv interimari).
Mergând mai mult înapoi în timp, observ că, de la constituirea statului postbelic Republica Federală Germania (5 mai 1955) și până în prezent (66 ani), guvernul a fost condus de 8 (opt) cancelari. Numele lor sunt atât de răsunătoare, încât merită citate:
- Konrad Adenauer - a pus bazele alianței franco-germane, alături de Charles de Gaulle, constituind astfel nucleul Uniunii Europene
- Ludwig Erhard
- Kurt Georg Kiesinger
- Willy Brandt – laureat cu Premiul Nobel pentru Pace în anul 1971.
- Helmut Schmidt – a continuat inițiativele predecesorului Adenauer în lărgirea procesului de integrare europeană prin constituirea Uniunii Economice și Monetare
- Helmut Kohl – Va rămâne în istorie ca părintele unificării statului german. Perseverent, dar și prudent, a reușit să depășească opoziția Kremlinului cu privire la unificare, iar apoi să gestioneze impactul economic și social generat de procesul unificării. Un apreciat merit al lui Kohl este că a descoperit în Germania Răsăriteană o personalitate modestă, dar de mare anvergură, pe care a promovat-o în mediul politic al Germaniei Unificate. Acea persoană modestă se numește Angela Merkel.
Președinții americani George W. Bush și Bill Clinton îl apreciau pe cancelarul Kohl ca fiind "cel mai bun lider european al celei de-a doua jumătăți a secolului 20”.
- Gerhard Schröder
- Angela Merkel – cel mai longeviv cancelar din istoria Germaniei.
Nu îndrăznesc să mă întreb dacă am avut noi vreun prim-ministru laureat al premiului Nobel. Dar știu precis că liderii de la Palatul Victoria nu s-au putut lăuda cu nimic mai mult decât cu o licență, un masterat sau, în cazul optim, cu un doctorat. Poate plagiat, poate nu.
Poți pune niște nume ca Ponta, Grindeanu, Dăncilă sau Cîțu, lângă niște nume precum Merkel, Kohl sau Willy Brandt? N-ar plesni obrazul de rușine?
Revin la ideea că, în timp ce la noi s-au perindat pe la Palatul Victoria douăzeci și cinci de prim-miniștri, la Berlin au fost schimbați numai trei, din care unul a executat patru mandate. Ce explicație o fi?
În opinia mea, explicația este simplă: pe doamna Merkel a îndrumat-o și a promovat-o Helmut Kohl, pe când la București, pe domnul Cîțu l-a promovat și îl îndrumă non-stop domnul Klaus Iohannis.
Port multă stimă pentru președintele Iohannis. M-a impresionat cartea Pas cu Pas, mi-a mers la inimă faptul că s-a declarat inamic al corupției, am apreciat cum l-au votat românii la primul mandat, cum l-au votat și la al doilea, cum stă mereu (încă) în fruntea sondajelor. Dar, deodată, rămân nedumerit: ce calitate a găsit președintele în Florin Cîțu?
În gândul meu, l-aș asimila, poate fără să greșesc prea mult, cu fosta prim-ministru Viorica-Vasilica Dăncilă.
La un singur capitol mi se pare că o întrece Cîțu: este mai fluent atunci când se exprimă în limba engleză. Încolo – mi-e jenă s-o spun – așa cum doamna Dăncilă a rămas stabilă în post numai susținută de Dragnea, pe care-l slujea servilă, domnul Cîțu se menține – în opinia mea – numai proptit bine de președintele Iohannis.
Prim-ministrul ar trebui să fie cel de care depinde bunul mers al tuturor lucrurilor din țară, omul al cărui rol îl simți imediat atunci când se construiește o autostradă, o cale ferată, o școală nouă sau una renovată, o nouă magistrală de metrou, un azil de bătrâni sau un cămin de copii orfani, o instituție de cultură, un stadion.
Ar trebui să înainteze proiecte de legi care să direcționeze țara mai bine pe drumul ei euro-atlantic, să repare răul făcut de guvernările anterioare, să corecteze inechitățile existente în societate, să îmbunătăţească echilibrul social, să întărească încrederea cetățenilor în autoritățile statului, să prezinte proiectele de perspectivă ale Guvernului, cum este de exemplu recentul PNRR.
Îmi pun o întrebare naivă: face, oare, prim-ministrul așa ceva? Câte legi importante a înaintat Parlamentului în sesiunea anterioară? Am simțit noi rolul prim ministrului legat de autostrăzi, de metrouri, de căi ferate, școli, instituții de ocrotire socială și altele de acest gen?
Sigur că premierul nu poate fi omniprezent.
Îl secondează miniștrii, dar nici pe ei nu-i prea observ, cu excepția aceluia care ne prezenta obsesiv drumurile și autostrăzile aflate în construcție, dar și impresionantul pod de la Brăila, un unicat european. Poate ministrul Drulă se aștepta să fie premiat, dar domnul Cîțu l-a forțat să-și dea demisia. De atunci au dispărut superbele prezentări de lucrări și survolarea autostrăzilor cu dronele.
Nu am de unde ști în amănunt ce face premierul în cabinetul său din Palatul Victoria, dar percepția publică pare a fi aceea că, în ultimele luni, țintele domniei sale au fost un război cu contracandidatul Orban la cârma partidului și încă un război cu colegii din alianță, cărora le-a spus într-o zi, pe nepusă masă, un fel de pașol na turbincă, Drulă!
Ce poate fi mai de neînțeles decât lipsa de pragmatism cu care Cîțu a forțat demisia ministrului Fondurilor Europene, nimeni altul decât artizanul PNRR – un plan național de mare anvergură – de a cărui aprobare s-a bucurat premierul luni, într-un cadru solemn și cu prezența şefei CE, doamna Ursula von der Leyen?
S-a consfințit un adevărat monument, un plan de mare perspectivă a țării, lucrarea unui specialist pentru care premierul primea luni felicitări, iar autorul tocmai fusese forțat să-și dea demisia. Nu seamănă asta cu un fel de țară a lui Papură Vodă?
Până la urmă, nu-i pot reproșa nimic domnului Cîțu. Atât îl duce mintea, atât face. Dar sunt uimit să văd că președintele țării, domnul Iohannis, cel pe care îl respectam, singurul politician care se menține relativ constant în toate sondajele, tolerează asemenea stare de lucruri.
Ba mai mult decât tolerează, încurajează.