Nu e România prima țară în care oamenii protestează față de restricții, fentează regulile, contestă deciziile politice. Nu e nici prima țară care, în context de criză, își scoate la iveală polarizările, clivajele de tot felul, frustrările și marginalii. Dar e prima țară în care medicii, odată urcați pe soclu și eroizați, sunt prăbușiți de acolo în huiduieli și strigăte grotești.
Una dintre trăsăturile de fond ale unei societăți precare, fără cultură identitară și conștiința unui bine comun, care nu e suma bunăstărilor individuale, este fabricarea perpetuă a eroilor.
De fapt, e un mecanism psihologic de a asana mlaștina cotidiană, impunându-i eroi civilizatori, personaje ale binelui absolut, care se opun personajelor negative, în general politicienii. Odată construit soclul în acest fel însă, iluziile care l-au alimentat se transformă în frustrări, pentru că nu există erou care să ne repare țara și viețile peste noapte. Procesul prin care soclul este demolat este unul dintre cele mai periculoase fenomene sociale, pentru că la el participă oameni cu motivații extrem de diferite.
E un soi de ritual necrofagic, așa cum am văzut luni seară la protestele care au degenerat într-o revoltă contra medicilor din spitale, acei medici care în primăvara lui 2020 erau numiți eroii din linia întâi. Astăzi, când medicii sunt mult mai expuși, extenuați și în plină traumă, ei sunt arătați cu degetul, ca niște vrăjitori malefici.
În loc să fie văzuți în rol de salvatori, medicii sunt înfățișați drept instrumentele unui sistem politic ostil oamenilor. Iar acesta e eșecul politicienilor, al autorităților care au periclitat starea spitalelor, prin măsurile inconsistente, degringolada decizională și alimentarea percepției că supraviețuiești doar dacă ai avut o ușă deschisă, care să îți asigure accesul la resurse.
Noi suntem cei care le dăm inamicilor noștri muniția pe care s-o folosească împotriva noastră. Ei nu au o baghetă magică cu care ne controlează și ne dezbină, ei doar observă unde apar fisurile și dau o mână de ajutor pentru a le mări.
Mark Galeotti, interviu pentru Spotmedia.ro
Autoritățile au început anul de pandemie vorbind despre medicii-eroi. Procedând astfel, au pus în mâinile medicilor toată responsabilitatea, doar la asta sunt buni eroii, iar politicienii au putut promite generos mall-uri deschise și în general o libertate mai mare decât aceea pe care Emmanuel Macron le-a putut-o oferi francezilor și Angela Merkel germanilor.
Au creat două Românii, cea a spitalelor excedate de pacienți, atât victimele pandemiei, cât și bolnavii cei de toate zilele, despre a căror soartă nu avem încă suficiente date pentru a înțelege cât și cum au supraviețuit, și cea a cetățenilor care își reclamă dreptul la viața fără pandemie. Polarizarea și ostilizarea față de medici a început în momentul în care guvernanții s-au spălat pe mâini și au împărțit lucrurile în două: medicii și spitalele cu pacienții lor și guvernul, cu restaurantele, terasele, mall-urile și pârtiile de ski. Fiecare să se descurce. Jos pandemia!, sloganul care ne-a smuls zâmbete ironice, a fost deviza guvernării.
Procedând în acest fel, aruncând responsabilitatea integral în spatele medicilor, părând că le dau acestora puteri absolute - dar doar în spitale, când de fapt problema supraîncărcării spitalelor își avea soluția în limitarea răspândirii COVID-19 în afara lor - guvernanții au reușit să îi transforme pe medici în țap ispășitor.
Atâta vreme cât au un soclu de demolat, revoltații nu se vor atinge de politicieni.
La conferința de presă organizată de Vlad Voiculescu marți, alături de câțiva medici, unul dintre aceștia a spus că medicii nu vor să fie considerați eroi, vor doar să își poată face meseria. Pentru asta însă, pentru ca medicii să poată rămâne anonimi, e nevoie ca politicienii să se arate la față, să își asume responsabilitatea, să plătească eșecul, să canalizeze înspre ei resentimentele, tocmai pentru a-i proteja pe cei care trebuie să își facă meseria.
Am avut COVID-19 și am văzut medici supraîncârcați în spitale, la Marius Nasta și la Balș, chinuiți în costumele de protecție, dar mai ales chinuiți de teama că nu găsesc la timp un aparat de oxigen pentru un pacient. Sau că nu văd suficient de repede analizele de sânge, pentru a nu lăsa un pacient să ajungă în sindrom inflamator.
Cum să nu construiești un zid de protecție pentru ca ei să ne salveze, dar să promiți că ții mall-urile deschise? Câte voturi în plus contra câte vieți?