„E o minune că România încă mai există pe hartă. Numai printr-o minune mai merg trenurile pe șinele astea vechi și neschimbate de 50 de ani. Numai printr-o minune nu mai avem încă 10 Colectiv. Numai printr-o minune nu avem 10 Maternitatea Giulești. România merge printr-o minune, nu merge după un plan, după un manual pentru că nu există niciun sistem, nicio regulă, totul se face după ureche”.
Acesta este un monolog dintr-un serial cu mare audiență, nu discut calitatea lui, ci strict aceste afirmații dureros de adevărate. Însă există și o continuare. Totul se face după ureche pentru beneficiile materiale și electorale ale incompetenților care ne conduc.
Tot mai incompetenți, mai populiști și iresponsabili de la o legislatură la alta, de la un guvern la altul, incapabili nu numai să facă ceva bine, dar nici măcar să realizeze ce efecte seismice pot avea inepțiile pe care, în cel mai bun caz, doar le scot din gură, dacă nu cumva chiar le pun în practică.
Și un exemplu de inepție distilată vine zilele acestea de la PSD, mai precis de la deputatul Marius Ostaficiuc.
Domnia sa ar dori nici mai mult, nici mai puțin decât ca un procent din ratele la credite ale persoanelor fizice să fie suportate ori de stat, ori de bănci. Soluție rapid luată în brațe de cel puțin o televiziune și mestecată intens pentru a face masă critică.
Nici nu ar fi greu să o obțină, având în vedere că, într-adevăr, creșterea ROBOR și a IRCC a majorat substanțial ratele lunare și cine n-ar vrea să plătească mai puțin?
Ideea dlui Ostaficiuc este o prostie extrem de păguboasă și profund imorală.
Cine să compenseze parte din rate? Băncile, dacă doresc să o facă, nu au nevoie de o lege pentru asta. Dar deocamdată nu au motive să o facă.
Potrivit purtătorului de cuvânt al BNR, nu sunt probleme importante cu plata ratelor la credite, dimpotrivă, ratele sunt plătite chiar mai conștiincios decât înaintea crizei.
Mai mult, tot potrivit lui Dan Suciu, „am avut un record de creștere a creditării până la jumătatea anului, chiar dacă creșteam dobânda”. Deci nu există un risc sistemic, iar piața transmite că are un apetit ridicat și pentru banii scumpiți.
Să compenseze statul? De unde? De la buget, desigur. Dar banii statului de la buget sunt banii plătiți de fiecare dintre noi prin taxe și impozite.
Adică o persoană care nu a făcut credit pentru că nu și-a asumat riscul unor asemenea turbulențe sau a făcut unul foarte mic, la limita minimă a nevoilor sale, pentru a fi sigur că va putea să achite ratele chiar în condiții dificile, va achita ratele celui care nu s-a uitat la riscuri.
Ce mesaj ar transmite asta societății?
Nu e nevoie să fiți prudenți, să vă calculați veniturile de 5 ori înainte să semnați o dată, să citiți cu lupa fiecare rând de pe fiecare pagină a contractului. O să vină statul și o să vă rezolve problema din banii fraierilor.
Pe de altă parte, care este motivul pentru care BNR tot crește dobânda de politică monetară și de aici sporirea ratelor?
“Dobânda cheie restrânge creditarea, simulează economisirea, creșterea dobânzii și, implicit, reduce cererea și cantitatea de bani existentă în piață. Reducând cererea, presiunea pe prețuri este în scădere, ceea ce influențează apoi indicele de inflație”, a explicat tot Dan Suciu.
Deci dobânzile cresc pentru a scădea inflația. Dacă anulezi o parte din efectele măsurilor antiinflaționiste ale BNR, ce obții? Exact inversul, adică stimulezi inflația, ceea ce va anula inclusiv valoarea compensării ratelor. Sigur, nu ar fi singura măsură a politicului care diminuează lupta cu inflația a BNR.
Simpla invocare a acestei posibilități generează o presiune, o așteptare a publicului sau măcar recunoștință pentru politicianul și partidul care se gândește la el.
Dacă ar fi o reală grijă, ea s-ar traduce printr-un imens efort de educare. Incultura financiară a oamenilor este imensă și ea generează crize individuale și, din timp în timp, crize mai ample. Să ne aducem aminte, de exemplu, de criza creditelor în franci elvețieni.
Oamenii trebuie educați încă din școală că un credit nu e un moft, ci un act de responsabilitate, că implică riscuri și cine nu e prudent poate pierde tot.
Trebuie învățați că zâna Măseluță nu există, că statul nu e Moș Crăciun, că fiecare e responsabil pentru sine.
Dar un om educat nu mai are nevoie de tătuc, e responsabil și se descurcă. Și atunci cum să-l mai păcălești cu populisme, cu mărgele de sticlă, cum să-i faci cadou fix ce îi face rău? Cum să-l mai reduci la neputință asistată, la masă de manevră electorală?
Doar că această inepție generalizată ar putea fi într-o zi mai puternică decât minunea care ne ține pe hartă.