Trump nu e toată America, deși mulți tind să suprapună cele două noțiuni după victoria acestuia în alegeri. Chiar dacă nu se aude, nu se vede și nu se manifestă încă, președintele american are opoziție chiar și în propriul partid, tăcută, supusă, așteptând să treacă perioada de grație.
Foarte mulți comentatori vorbesc de stilul tranzacțional al lui Donald Trump, de faptul că se comportă ca un om de afaceri, că aplică un anumit concept de negociere în care urmărește să câștige ceva, cu orice preț, iar cealaltă parte să piardă.
Dar lumea e mai complicată, iar cei cu care interacționează Donald Trump pe scena politică sunt mai sofisticați, mai inteligenți și, de multe ori, mai informați ca el.
Respectul pe care-l primește de la aceștia este cel arătat Americii, democrației, economiei și forței ei militare, care înseamnă mai mult decât mandatul de președinte al lui Trump.
În plus, cei care interacționează cu el au răbdare, un plan și încearcă să profite de pe urma slăbiciunilor liderului american.
În mai puțin de o lună, pornit în noul mandat cu promisiuni care mai de care mai fanteziste de la cumpărat Groenlanda, la anexat Canada și încetarea focului din Ucraina în 24 de ore, Donald Trump s-a trezit, dacă într-adevăr a început s-o facă, izolat și cu toate alianțele și rețele de putere și influență ale SUA în lume zdruncinate sau fisurate.
Situația a mers atât de rău, încât în decembrie, România a anulat direct rezultatele alegerilor prezidențiale, pe baza suspiciunilor slabe ale unei agenții de informații și a presiunii enorme din partea vecinilor săi continentali. Din câte am înțeles, argumentul a fost că dezinformarea rusă a infectat alegerile din România (…). Dar dacă democrația ta poate fi distrusă cu câteva sute de mii de dolari băgați în publicitate digitală dintr-o țară străină, înseamnă că nu a fost foarte puternică de la început.
JD Vance, vicepreședintele SUA
Haosul pe care l-a promovat în politica internațională e egal cu cel pe care l-a declanșat în cea internă alături de partenerul său Elon Musk.
Dar e ceva diferit față de primul mandat al lui Donald Trump. Atunci a avut în echipă și în guvern profesioniști, cu expertiză în domeniul lor de acțiune, care-i spuneau ce se poate și ce nu se poate. Acum, când a mobilat executivul exclusiv pe criterii de loialitate și a numit în funcții de la nebuni până la oportuniști, administrația americană s-a transformat într-o fanfară fără dirijor și partitură, care încearcă să cânte, dar nu reușește, iar muzicanții se mișcă haotic.
Mesaje contradictorii
Lipsa de strategie, agendele proprii ale celor din guvernul SUA, bâlbele și contradicțiile se văd foarte bine în ce s-a întâmplat în zilele conferinței de securitate de la Munchen, Germania.
Primul a venit Pete Hegseth, secretarul apărării, validat de Senat cu cel mai strâns scor din istorie (51-50), fiind nevoie de votul vicepreședintelui SUA pentru a trece, care în prima zi după ce ajunge în Europa șterge cu NATO și Uniunea pe jos, anunță că forțele americane nu mai oferă securitate pe continent, că statele europene trebuie să se descurce singure, iar Ucraina trebuie să cedeze teritorii, să renunțe la aderarea la NATO, fără nicio garanție de securitate din partea SUA, adică să se predea.
Bineînțeles apar reacțiile, care nu sunt deloc cu mănuși la adresa Washingtonului, iar lui Hegseth îi ia o noapte ca să-și schimbe discursul și să devină un atlantist convins, anunțând că NATO e cel mai puternic sistem defensiv din lume, SUA vrea să-l întărească nu să-l distrugă, iar Ucraina trebuie să rămână un stat independent.
După aceea, vine Trump care anunță într-o lungă postare că a vorbit cu Putin, iar acesta e disperat să facă pace, suferă din cauza miilor de soldați care mor zilnic și că se va întâlni cu el, se va duce să-l viziteze, ceea ce ar putea să facă și Putin.
Din nou reacții negative de la liderii europeni, care pe aceeași voce anunță că trebuie să se descurce singuri.
Apoi, ajunge JD Vance la Munchen, unde hodoronc-tronc declară că Rusia ar putea fi pedepsită militar dacă Putin nu se așează la masa tratativelor și nu acceptă compromisuri. Iar cireașa de pe tort, secretarul de stat al SUA Marc Rubio nu mai ajunge la cea mai importantă conferință de securitate europeană că i s-a stricat avionul.
Trump, nicio pârghie asupra lui Putin
Mișcarea browniană a noii administrații arată, în opinia mea, că nu există niciun plan de pace. Acțiunile politice au legătură cu agenda personală a lui Donald Trump, Vance, Hegseth și Rubio. Ultimii trei fac tot posibilul să nu-l supere pe șeful cel mare, dar nu înțeleg care-i strategia, iar pe Trump l-a luat gura pe dinainte să promită o pace pe care nu o poate construi pentru că n-are nicio pârghie asupra lui Putin.
E de consemnat că în fața haosului răspândit de Trump, Uniunea Europeană și Marea Britanie au reușit folosească un limbaj comun, să continue sprijinul pentru Ucraina și să anunțe Moscova că pace fără Kiev, Bruxelles și Londra nu se poate.
Și ca să vadă toată lumea cât de respectat e cuvântul lui Trump la Kremlin, la câteva minute după cei s-a încheiat prima convorbire telefonică oficială între președinții SUA și Rusia, Putin a trimis dronele și rachetele spre Ucraina, Moldova și România, apoi a țintit și sarcofagul de beton de la Cernobîl, avertizând că până la pacea lui Trump, poate crea o ciupercă nucleară din nimic.
În eșecul noii administrații americane de la Munchen se întrevede un al doilea mandat al lui Trump asemănător cu primul în ce privește dezordinea și lipsa obiectivelor politice.
Totuși, s-ar putea să fie mai rău, din cauza faptului că nu mai are cine să-l ajute, fiind înconjurat de prea mulți oportuniști.
Speranța vine din faptul că perioada dificilă prin care trece SUA determină Uniunea Europeană să-și ia destinul în propriile mâini și să dezvolte un concept de apărare comun, având de această dată și un sprijin mai larg din partea opiniei publice.
De multe ori, democrațiile sunt slabe, victoria în alegeri a unui candidat înseamnă putere, nu neapărat inteligență și cunoaștere. Într-un sistem de colaborare a lumii democratice, în care liderii se schimbă frecvent, se creează, totuși, un echilibru și o forță greu sesizate din interior, dar care lipsesc dictaturilor. Și, de fapt, această lipsă explică furia lui Putin și condamnă Rusia.