Dl Iohannis se îndreaptă spre un final lipsit de glorie al mandatelor prezidențiale.
Ceea ce ar însemna să constate în 2024 că, după 10 ani, pe de-o parte, nu lasă în urmă nicio reformă solidă, pe de altă parte, va fi ridicat PSD și AUR la cote nesperate, în timp ce PNL va fi fost adus la ceea Valeriu Stoica îi prevestea, adică irelevanță. Direcția aceasta este.
Nu cred că dl Iohannis a fost vreodată rău intenționat în raport cu România, cu Justiția, cu soarta PNL sau cu oricare alt aspect al societății. Luate puctual, cele mai multe dintre mișcările domniei sale pot avea o justificare rațională. Ansamblul e însă un dezastru.
Unde a greșit și greșește dl Iohannis? În opinia mea, este vorba despre un mix letal.
1.Dl Iohannis nu are și nu a avut niciodată o echipă solidă în spatele domniei sale. Din 2016, nu mai are un șef al cancelariei. Din 2019, nu mai are un purtător de cuvânt. Echipa de consilieri a domniei sale conține foarte puține nume relevante în domeniul respectiv.
Criteriul pentru care par a fi fost aleși este să deranjeze cât mai puțin, mai ales cu idei proprii, nesolicitate și să nu pară niciodată mai pricepuți decât șeful. De aceea, a și mizat pe multe personaje nepotrivite, dar care au știut să-i speculeze slăbiciunea pentru obediență și comoditatea (despre care voi vorbi distinct la punctul 2)
Un om politic extrem de talentat își poate permite, la limită, și așa ceva, deși nimeni nu poate fi excepțional tot timpul și în toate domeniile, iar când trăiești în aerul rarefiat la puterii mari este igienic să ai pe cineva apt să te tragă de mânecă.
Dar dl Iohannis nu este extrem de talentat, deci ar fi trebuit să compenseze lipsa de talent cu multă consultanță strălucită și permeabilitate la ea.
Și lipsa de consultanță se vede în lipsa de strategie. O vreme, la fel ca mulți alții, am crezut că în spatele tăcerii prezidențiale se ascund strategii clare, idei bine conturate. Cum ar veni că dl Iohhanis tace și știe exact ce are de făcut.
Acum pot spune că dl președinte doar tace. Cu extrem de rare excepții (demiterea Vioricăi Dăncilă și instalarea Guvernului Orban înainte de alegerile prezidențiale, adică într-un interes personal ) evoluția lucrurilor nu a dovedit existența unei strategii bine pusă la punct, ci mai degrabă o permanentă reactivitate, adeseori surprinsă, la evoluția, adesea scăpăta de sub control, a evenimentelor.
2.Comoditatea combinată cu egoism. Dl Iohannis nu s-a întrebuințat niciodată foarte mult. Luminile nu au rămas aprinse la Cotroceni nopți întregi.
Și, din ceea ce afirmă, convergent, cei care îl cunosc, cea mai mare grijă a președintelui este să țină mingea cât mai departe de terenul domniei sale.
Să fie cât mai puțin deranjat, să fie nevoit la cât mai puține decizii solicitante sau riscante și să fie înțeles cât mai rapid, dacă se poate din priviri de subordonați.
3.Inconsecvența în abordarea mandatului. După un mandat și jumătate dl Iohannis nu pare să fi decis dacă vrea să fie președinte jucător sau unul ultraconstituțional.
Când a ieșit la lupta cu elefanții a fost jucător, când a semnat revocarea dnei Kovesi a fost ultraconstituțional. Când a refuzat desemnarea lui Sevil Shaidehh a fost jucător în fața unui Dragnea pe culmile gloriei. Când a acceptat-o pe Viorica Dăncilă, a fost ultraconstituțional în fața unui Dragnea vulnerabil.
Când a făcut campanie pentru PNL și a instalat la putere o majoritate prezidențială a fost jucător. Când ar fi trebuit să aibă grija la împărțirea ministerelor și la ocuparea lor cu titulari competenți, când ar fi trebuit să taloneze pas cu pas creația sa dificilă, s-a retras în neutralitate constituțională și i-a lăsat să se duca în gard.
Atunci când ar fi trebuit să se implice, a stat. Când ar fi fost înțelept să lase jocul natural, s-a implicat. Ceea ce probabil că este în directă legătură cu punctele 1 și 2.
Criza actuală nu face excepție.
De exemplu, dorința de a scăpa de Ludovic Orban din fruntea PNL nu este irațională decât pentru cei care au uitat ce a însemnat anul guvernării 2020. Și vă dau un indiciu în acest sens.
Singurul care m-a dat vreodată în judecată în întreaga mea carieră a fost dl Nelu Iordache, după ce am scris despre relațiile extrem de apropiate dintre domnia sa și premierul Ludovic Orban, despre îndelungile întâlniri dintre cei doi, despre uriașa influență a dlui Iordache asupra deciziilor economice ale Guvernului, toate relatate de surse liberale.
Dl Iordache a pierdut procesul. A renunțat de facto la el, după ce avocata mea, Elenina Nicuț, a solicitat audierea ca martor a dlui Orban pentru a vorbi sub jurământ despre relația cu Nelu Iordache.
Greu de înțeles este însă alegerea dlui Iohannis în privința succesorului dlui Orban. Greu este de acceptat susținerea ca variantă reformistă pentru PNL a echipei care apelează la metodele cele mai clasice ale politicii romanești, vezi PNDL sau tranzacționarea funcțiilor pentru voturi.
Mă tem că toți cei care îl acuză pe dl Iohannis de planuri și strategii sofisticate izvorâte din analize complexe greșesc major prin supraevaluare.
În general, am învățat după mulți ani de observare atentă a politicii că ceea ce noi luăm drept consecințe ale unor planuri sau ale unor conspirații complicate este efectul prostiei. Dar este mai digerabilă ideea că te-a înșelat un ticălos deștept decât un prost.
Dl Iohannis nu este vreun strateg fin, este doar un politician complet netalentat, comod și egoist care nu a înțeles nici până astăzi ce fel de președinte vrea să fie și probabil, în oglindă, suspină pentru ghinionul de a fi președinte, nu rege.