Când Mark Rutte, secretarul general al NATO, a afirmat, grandios și eroic, aproape „churchillian”, pe 9 iunie, că „acum suntem toți pe flancul estic”, lumea a luat declarația ca pe un gest diplomatic elegant, o formă de altruism contextual și de solidaritate simbolică cu țările de pe Flancul Estic al Alianței, cele mai expuse scenariului unei agresiuni a Rusiei.
Dar s-ar putea ca în spatele acestei formule să nu fie doar gentilețe diplomatică și încurajarea aliaților central și est-europeni postcomuniști să nu se simtă singuri în fața Rusiei, ci chiar miezul unei posibile soluții europene pentru noua ordine de securitate de pe continent, pe care să o asume cu claritate și în care să se implice activ (și) cea mai mare țară a Europei democratice: soluția „Germania pe Flancul Estic”.
Sunt semne importante că Germania începe să conștientizeze și să își asume cu maximă seriozitate, sub guvernarea Merz, apartenența geostrategică la flancul estic, la problematica regiunii și la perspectivele securității europene.
Iar Germania dorește, într-adevăr, să devină un pilon al securității și al noii ordini europene de după războiul din Ucraina, dincolo de influența economică tradițională pe care oricum o avea de mai multe decenii, în regiune și în întreaga Europă.
Instalarea, în mai, a noului cancelar Friedrich Merz al Germaniei este cu siguranță cea mai bună veste care se putea întâmpla nu doar Germaniei (pentru motive economice și sociale care nu constituie subiectul acestui articol), dar și regiunii noastre, Uniunii Europene în ansamblu, NATO și Europei democratice, aflată sub atac din 2008, în cadrul războiului hibrid al Rusiei.
Trebuie să fim lucizi: ideea „venirii” Germaniei în Estul Europei nu este nouă și are, desigur, un fel paradoxal de continuitate istorică, cu bunele și cu relele ei binecunoscute.
Drang nach Osten (marșul către Est), o veche temă culturală și naționalistă germană din secolul al XIX-lea, reluată de naziști în Al Doilea Război Mondial în chip expansionist, părea să aducă „spațiul vital” (Lebensraum) de care credea Adolf Hitler că au nevoie națiunea germană și Al Treilea Reich pentru a-și împlini potențialul. Un final catastrofal al acestei distopii, așa cum știm.
Mai târziu, în timpul Războiului Rece, începând cu Egon Bahr și Willi Brandt, RFG și guvernele de la Bonn au început să mizeze, spre sfârșitul anilor ‘60 și începutul anilor ‘70, pe Ostpolitik. Colaborarea cu RDG și regimurile comuniste din estul Europei, întruchipând faimoasa formulă wandel durch handel (schimbare prin comerț), se întemeia pe iluzia că, intrând în afaceri și făcând comerț cu dictaturile est-europene, Germania democratică ar fi putut să le schimbe în bine pe acestea din urmă, catalizând reforme, deschideri, apropiere sinceră și schimbări democratice. Fals, o nouă utopie.
Iluzia schimbării dictaturilor prin comerț a murit odată cu invadarea Ucrainei și cu războiul lui Putin împotriva Occidentului, în care occidentalii au înțeles, în sfârșit, că zecile de miliarde de mărci/euro pompate de-a lungul deceniilor în economia Rusiei nu au făcut decât să întărească regimul Putin, să-i dea popularitate internă (pe banii Vestului), iar finalmente să alimenteze mașinăria de război cu care Kremlinul a atacat ulterior Europa. Un alt final catastrofal al relației Germaniei cu Estul, în particular cu Moscova.
…Nici cucerire, nici finanțarea dictaturilor estice.
Ambele abordări germane ale estului Europei, din ultimii 80 de ani, au eșuat. Astăzi, în schimb, integrarea Germaniei pe flancul estic este o idee realistă, absolut necesară și binevenită. Ea nu mai este nici expansionistă, nici naivă.
Este o idee defensivă și preventivă de data aceasta, o idee de consolidare a securității Europei în fața pericolului unui nou război extins pe continent, o consolidare posibilă prin descurajare credibilă și prin implicarea celei mai mari economii și democrații europene.
Germania înțelege acum cu luciditate că împărtășește același destin al securității cu țările din Flancul Estic.
Pe scurt, motivele pentru care Germania ar putea fi considerată parte a Flancului Estic sunt cel puțin următoarele:
- Germania are în componența ei landuri care au aparținut Europei de Est comuniste (fosta RDG).
- Cortina de Fier, care a separat Europa în timpul Războiului Rece, a traversat Germania, pornind chiar de la Zidul Berlinului, simbolul cel mai puternic al divizării europene și terorii comunismului.
- Germania are ieșire la Marea Baltică, așadar geografic vorbind atinge, de fapt, un spațiu geopolitic nordic extrem de important al Flancului Estic.
- Prin importurile masive de gaz din Rusia, Germania a întreținut timp de vreo 50 de ani dependența economiei europene de Rusia, având o oarecare responsabilitate politică pentru consolidarea regimului lui Putin. Cancelarii Schröder (1998-2005) și Merkel (2005-2021) au crezut în bunele relații politice și economice cu Rusia și cu Putin, chiar și atunci când toate semnalele din fosta URSS îl arătau drept un dictator, un criminal și un mare dușman al lumii occidentale, al valorilor liberale (libertatea fiind prima dintre ele), statului de drept și democrației.
- Proiectul Nord Stream (gazoductul Rusia-Germania, pe sub Marea Baltică), în care Germania a investit masiv, a constituit unul din punctele de divergență cele mai sensibile între țările din UE și NATO în anii dinaintea invaziei din 2022. Multe din statele Flancului Estic s-au opus Nord Stream, în frunte cu Polonia, România, statele baltice. S-a dovedit că est-europenii au avut dreptate, iar Berlinul datora scuze regiunii pentru îndelungata relația de amiciție cu dictatura lui Putin.
- Securitatea Germaniei este strâns legată de securitatea Flancului Estic, tot așa cum securitatea Flancului Estic depinde în prezent de rezistența Ucrainei. O Europă de Est nesigură, instabilă politic sau chiar în război afectează perspectivele de bunăstare ale Germaniei.
Din fericire, Friedrich Merz pare să fi înțeles toate lucrurile acestea și nevoia ca Germania să se smulgă din trecutul mlăștinos al colaborării și finanțării regimului Putin.
Desigur, pe 27 februarie 2022, la trei zile după marea invazie a Rusiei în Ucraina, predecesorul său, social-democratul Olaf Scholz, vorbea în fața Bundestagului despre Zeitenwende, punctul de cotitură. Conceptul a fost grandios, implementarea lui mai puțin.
Scholz a încercat ceva, a condamnat ferm invazia Rusiei, a aplicat sancțiuni, a exprimat poziții corecte, a aprobat ajutoare financiare importante pentru Ucraina, dar nu a părut să ducă lucrurile la bun sfârșit, iar acțiunea de creștere efectivă a capacității militare de apărare a Germaniei a rămas mai degrabă moale și modestă ca rezultate, în principal pentru că electoratul social-democrat de stânga nu pare să fie cel mai deschis la ideea de reînarmare puternică a Germaniei.
Citeşte integral analiza Germania pe Flancul Estic, o soluție pentru securitatea Europei. Putem să o aducem și în zona Mării Negre?, scrisă de Valentin Naumescu pe centrulpolitic.ro.