Klaus Iohannis începe ultimul an al mandatelor prezidențiale cu încrederea prăbușită la 16% (potrivit sondajului Avangarde), fără că în România să se fi întâmplat chestiuni seismice care să-l fi pus în situația unor decizii dramatice, așa cum a avut de luat Traian Băsescu în 2010, de exemplu.
Președintele Iohannis s-a năruit sub propriul egoism, în prelungite absențe, sfidându-și, cu nerușinare adesea, poporul care l-a învestit de două ori cu un capital uriaș de încredere.
Probabil că până la finalul mandatului chiar și aceste 16 procente vor părea foarte multe comparativ cu ultimul scor. Nu că i-ar mai păsa și nu că persoana domniei sale ar mai conta.
Ceea ce contează însă, ceea ce rămâne extrem de relevant, este moștenirea lăsata de acești 10 ani funcției prezidențiale.
Când Diana Șoșoacă a caricaturizat la Iași, pe 24 ianuarie, postura prezidențială a făcut-o pentru că funcția însăși a fost aruncată în derizoriu de actualul titular.
Asta nu înseamnă că poporul este dispus să renunțe la ea. Nici după ce Klaus Iohannis a dus funcția prezidențială la un minim istoric de prestanță și relevanță, nu sunt semne că românii ar fi tentați de un sistem politic parlamentar, adică de ruperea relației electorale cu președintele.
E, într-un fel, dimpotrivă. Sondajele nepublice, spun surse politice, arată o reevaluare a președintelui jucător. Nu este vorba despre o reevaluarea a lui Traian Băsescu, un personaj extrem de uzat și de controversat.
După ani, mai ales ultimii 5, în care poporul s-a simțit mai mult abandonat de președinte, este nostalgia președintelui care era acolo, cu bune, cu rele, uneori salutar, alteori distructiv, enervant sau răcoritor. Era acolo, implicat în agenda cetățeanului, adesea la originea ei.
Și este o mare problemă că actualul sistem politic nu include această ofertă printre liderii consacrați, decât în forma extrem de toxică a populiștilor.
Dacă ne uităm pe procentele de încredere individuale din sondajul Avangarde, după cum am mai arătat, procentele sunt foarte mici. Cel mai ridicat, dintre cele publicate, este al lui Marcel Ciolacu, 26%. Un pic mai mult de un sfert.
Nici INSCOP, care măsoară intenția de vot, nu arată vreun campion. Cel mai bine stă Mircea Geoană, însă nu cu un procent spectaculos.
În schimb, vedem, la INSCOP la fel ca în sondajul Avangarde, un scor enorm în dreptul Dianei Șoșoacă.
Marea problemă a acestui an electoral este cine poate capta așteptarea încă orfană de ofertă. Pericolul ca acesta să fie un populist a devenit foarte mare.
PSD și PNL negociază o candidatură comună la prezidențiale. Nu este garanția succesului, indiferent de numele propus. Electoratul partidului care nu va avea candidat trebuie să aibă motivație să voteze candidatul comun.
Cele mai mici șanse să capteze electoratul celuilalt partid le au chiar șefii celor două partide. De ce s-ar duce un liberal să-l voteze pe Marcel Ciolacu sau un pesedist pe Nicolae Ciucă? Pentru că tandem? Pentru că rotativă? Sunt chestiuni pur teoretice și încrederea în respectarea planurilor politice este destul de scăzută.
Cercetări sociologice nepublice, spun surse politice, arată că în cazul în care candidatul lor nu va ajunge în turul al doilea, jumătate dintre pesediști și cam un sfert dintre liberali s-ar duce către George Simion care, împotriva tuturor așteptărilor, pare capabil să iasă din bazinul electoral al propriului partid, o condiție esențială pentru viabilitatea unei candidaturi.
Simpla unire teoretică a voturilor nu înseamnă că ele se vor și duce în direcția scontată.
Văd, de exemplu, o mare jale că PNL i-a retras sprijinul lui Nicușor Dan și din cauză că liberalii vor avea candidat propriu, domnia sa ar putea pierde alegerile. Cât timp va fi pe buletinul de vot, dl Dan va pierde alegerile numai dacă bucureștenii nu-l mai vor.
Niciun alegător nu e captivul unui partid, poate accepta sau respinge oferta acestuia. Și când un candidat are argumente să convingă, convinge, cu condiția să aibă un partid care să-i păzească voturile în secții.
Dacă vor să elimine riscul captării așteptărilor de către un populist toxic, cele două partide ar trebui să gândească oferta din perspectiva cererii, cu mult mai complicată anul acesta decât oricând, și din cauza crizelor suprapuse, dar și din cauza celor 10 ani de Klaus Iohannis.