Bâlbâielile programărilor pentru vaccinarea împotriva COVID-19 au fost primite aşa cum este primit îndeobşte orice eşec al statului: cu aplauze înfundate nu pentru reprezentaţia autorităţilor, ci pentru intuiţia triumfalistă a românilor, care au prezis, încă o dată, lamentabila deriziune a statului.
Era de aşteptat, noi toţi aşteptam, ca autorităţile să o dea în bară. Mediocritatea statului se converteşte astfel într-un triumf al rezistenţei, reinventării şi descurcărelii celor guvernaţi.
Nici bine nu a fost lansată cea de-a doua etapă a vaccinării, în care persoanele cu vârsta de peste 65 de ani, bolnavii cronici şi cei care lucrează în domenii esenţiale şi expuse interecţiunilor sociale (printre care profesorii, jurnaliştii de teren, asistenţii sociali) trebuie să se înscrie pe o platformă specială sau să încerce o programare prin telefon, că degringolada a luat locul oricărei organizări. Iar în dezordine, descurcăreala se pune în funcţiune.
Aşa s-a constituit o reţea a copiilor, care au stat de veghe pe platformă, au dat refresh la fiecare minut şi au descoperit în timp real ceea ce programatorii numesc bug-uri: platforma nu funcţionează de pe browser-ul x, trebuie dezinstalat un pop-up, nu toate centrele înscrise pe platformă au şi doze de vaccin alocate şi tot aşa.
La fiecare oră, reţelele de Facebook mai înregistrau câte un strigăt de victorie: „Am programat-o pe mama!”. Au fost programaţi din Bucureşti părinţii din Iaşi, cărora medicul de familie le-a spus că el habar nu are cum e organizată vaccinarea, de la Bruxelles părinţii din Botoşani şi dintr-un orăşel din Germania a fost pusă pe lista vaccinărilor mama din Sibiu.
De câte ori e nevoită să funcţioneze în subsidiar, în reţele, România iese mai mereu la liman.
Până şi copiii în faţa cărora platforma de vaccinări a rămas opacă o vreme au reuşit să îşi noteze triumful pe Facebook: „I-am programat pe ai mei. Nu în Bucureşti, vom face o excursie în Argeş” sau „Mama se va vaccina. I-am găsit un loc pentru prima doză la Giurgiu şi a doua în Călăraşi”.
Dar în România sunt şi bătrâni ai nimănui. Sunt şi bătrâni lăsaţi în ţară, în vreme ce copiii lor muncesc peste hotare, despre care nu a făcut nimeni vreun anunţ pe Facebook.
E şi ţara satelor în care au rămas bunicii, locuind în căsuţe cu horn, în vecinătatea cărora au fost ridicate case înalte, cu etaj şi balcon, cel mai adesea neisprăvite, probă a celei mai mari dezrădăcinări: a celor care nu şi-au făcut acasă acolo unde au emigrat, dar care nu mai au acasă nici unde le sunt rădăcinile.
Şi între cele două lumi stau vila ridicată pe jumătate şi abandonată şi hornul stingher al bătrânilor singuri. Pentru ei, nu a apăsat nimeni compulsiv tasta F5 şi nu a făcut zeci de tentative de a reuşi o programare.
Cei mai mulţi nu vor rămâne nevaccinaţi, în cele din urmă, a început să funcţioneze şi programarea telefonică, dar ce s-a văzut limpede e că prioritare nu au fost categoriile vulnerabile, ci descurcărerile, fentările, rezistenţa la uzură şi reţelele.
Asta e poate imaginea cea mai tristă a acestor prime zile de vaccinare: singurătatea celor cu adevărat vulnerabili, discreţia îndurerată a bătrâneţii şi a bolii, contrastând cu zgomotul triumfalist al celor care s-au descurcat. Iar după descurcăreală, urmează mai mereu voluptatea de a constata că statul se poticneşte, lucrează cu impostori, ratează, e inoportun.
Problema de fond nu e o aplicaţie care nu a mers excelent imediat, nicio astfel de aplicaţie nu e impecabilă până când nu e testată şi nu i se descoperă erorile de traseu.
Totuşi, faptul că bolnavii cronici nu s-au regăsit din prima, deşi ei sunt cei mai expuşi formelor critice de COVID-19, nu ţine de o eroare de programare, ci de una de proiectare şi de (rea)voinţă a autorităţii.
La fel, faptul că locurile s-au ocupat înainte ca persoanele în vârstă să fi avut măcar acces la programarea prin telefon, care nu a funcţionat în primele ore şi chiar prima zi, nu ţine de un bug al aplicaţiei, ci de o desconsiderare a oamenilor de către autorităţi.
Iar acest râs de pe margine de eşecul previzibil şi prevăzut al statului, un fel de Schadenfreude, de voluptate pentru răul altuia, şi el moştenit de generaţii, nu ne scoate nicicum la liman.
Şi eu m-am descurcat. Am programat-o pe mama, la capătul a aproape două zile şi am simţit-o cum se lasă în mâinile mele, recunoscătoare că nu e nevoită să lupte tot ea, pe cont propriu, pentru a găsi un loc, nişte doctori şi o soluţie. În fond, ea a făcut asta pentru copii o viaţă întreagă.