Astăzi se va vota a patruzeci și una moțiune de cenzură din ultimii douăzeci și opt de ani de democrație originală românească.
Teoretic, ar avea enorm de multe șanse să treacă, dar în realitate are foarte puține, ceea ce arată, încă o data, că aritmetica parlamentară din România nu are nici o legătură cu principiile legitimității parlamentare.
În ultimele zile, președintele PNL și prim-ministru al României, domnul Ludovic Orban, a fost la cumpărături de parlamentari – ne-a spus-o direct doamna vice-prim-ministru Raluca Turcan de la Sibiu (vezi aici).
Știm ce înseamnă cumpărăturile, căci avem cazul domnului Breaz – rector, fost ministru și senator PSD de Alba, cumpărat la pachet cu alți doi parlamentari (vezi aici), care datoreză tot PSD-ului, dar care a trădat acum zece zile.
Ca domnia sa sunt probabil sute de parlamentari, primari, președinți de consilii județene de la toate partidele din România (poate cu excepția UDMR, care are altă politică).
De fapt, nici nu mai are mare importanță, căci nesfârșitele văicăreli legate de traseism, cele mai multe ipocrite, cad pur și simplu în desuetudine. Legea cererii și a ofertei în politică indică deja viitorii câștigători ai alegerilor politice care vor avea loc anul acesta.
Dar mai indică și altceva, anume că sistemul nu se va schimba după aceste alegeri. Că suntem damnați și pentru următorii patru ani să experimentăm democrația crizei.
Să explicăm. Sistemul instituțional al democrației parlamentare se bazează din 1688 (anul Revoluției Glorioase din Anglia, când Parlamentul a preluat puterea de la monarhie) pe un mecanism partitist al cărui rol este acela de a păstra pacea socială între grupurile care se află în competiție (și adeseori în conflict) pentru a împiedica criza sau chiar războiul civil.
Teoretic, grupurile sociale aflate în competiție pentru resurse apelează la reprezentanți care să negocieze (parlamenteze) în numele lor într-o instituție anume desemnată pentru aceasta: Parlamentul.
Astfel, rolul Parlamentului este să găsească soluții pentru toate grupurile sociale care sunt reprezentate, astfel încât cel care câștigă o negociere să știe că poate (și chiar trebuie) să o piardă pe cealaltă pentru a nu aliena complet celelalte grupuri sociale ale căror cerințe sunt prezumate ca fiind legitime.
Iar atunci când negocierile s-au încheiat – a fost adoptată o lege/ politică publică – minoritatea nu mai poate să conteste concluziile negocierii.
Iar Executivul are datoria să pună în practică hotărârea majorității și să implementeze politicile publice hotărâte de aceasta.
Pivotul în jurul căruia se mișcă tot acest mecanism sunt alegerile cetățenilor, constituiți (conștient sau nu, conform intereselor lor) în grupuri sociale sau ideologice. Expresia politică a acestor grupuri sociale sunt partidele politice, cele care populează Parlamentul prin reprezentanții aleși de cetățeni.
Când se produc crize repetate, cetățenii tind spre regimuri autoritare sau chiar dictaturi
Din contră, democrația crizei este aceea în care acest mecanism se alienează de grupurile sociale, iar partidele politice se consideră ca fiind niște realități în sine care pot face tot ce doresc, fără a mai ține seamă de interesele celor care le-au votat.
Astfel, majoritățile devin fluide, negocierile nu mai au loc, fiind înlocuite de o ”dictatură a majorității” parlamentare care tinde să se schimbe destul de des, dând naștere la instabilitate politică și deci la criză.
Așa cum arătam anterior, rolul Parlamentului este acela de a rezolva crizele nu de a le produce.
Căci, atunci când se produc crize repetate, cetățenii tind să renunțe la sistemul parlamentar și să devină mult mai înclinați să susțină regimuri autoritare sau chiar dictaturi.
De obicei, grupurile care se consideră cel mai des înșelate la ”negocierile” parlamentare și care consideră că au de pierdut de pe urma păstrării sistemului parlamentar devin tot mai favorabile regimurilor de mână forte care, odată ce obțin majoritatea, își clientelizează acest electorat exact în defavoarea celor care fuseseră considerați beneficiarii democrației parlamentare.
E povestea de zece-cincisprezece ani a Poloniei și a Ungariei populist autoritare, a Turciei dictatoriale și, într-o formă perversă, a României.
Când a început această malformare a democrației?
Unii spun că își are rădăcinele în chiar sistemul fondat în 1990 și au într-o oarecare măsură dreptate; alții consideră că momentul de debut au fost alegerile parlamentare și prezidențiale din 2004 și felul în care s-a constituit Guvernul imediat după aceasta (și, din nou, există o parte de dreptate și în această părere).
Alina Mungiu Pippidi, într-un articol absolut excelent, consideră că asta s-a întâmplat în momentul în care serviciile secrete au intrat în politică (vezi aici). Doar că probele pentru această implicare nu sunt în cea mai mare măsură foarte clare, iar eu mă feresc de conjecturi și merg mai mult pe factual.
Aș data mult mai precis acest moment: 1 aprilie 2007, momentul în care PD a fost dat afară (alții spun că a fost retras) de la guvernare. Premierul de atunci, Călin Popescu Tăriceanu, a forțat un guvern minoritar care a rezistat la guvernare cu sprijinul parlamentar discret al PSD, care astfel era concomitent la guvernare și în opoziție.
Toate principiile legitimității parlamentare au dispărut de atunci. Democrația parlamentară românească a devenit imediat una de criză: încercări sau amenițări de demitere a președintelui, bătălii cu sistemul de justiție, majorități făcute cu grupuri parlamentare gen UNPR, extrem de instabile și, în final, un șir de guvernări extrem de instabile, oricând aflate la mila unor majorități conjuncturale.
Treizeci din cele patruzeci și unu de moțiuni de cenzură încep din acea perioadă, iar cinci dintre acestea și reușesc.
În 2014, Guvernul Ponta va da PNL afară de la guvernare, bazându-se pe același UNPR, iar în 2017 PSD își dă jos propriul guvern tot prin moțiune de cenzură.
La începutul acestui an, Guvernul Orban I cade prin moțiune în încercarea de a forța alegeri anticipate. Iar faptul că am avut nouă prim miniștri și vreo șaisprezece guverne e dovada clară că instabilitatea guvernamentală (ceea ce implică și instabilitatea majorității parlamentare) este regula și nu excepția democrației românești.
Spre exemplu, în aceeași perioadă 2005 -2020, vecina Bulgaria – care nu e nici ea un model de democrație – a avut patru prim miniștri și șapte guverne.
Franța, mult mai mare și cu mult mai multe probleme, șapte prim miniștri și unsprezece guverne, iar Germania un singur cancelar (doamna Merkel) și patru guverne.
Instabilitatea, mediul perfect pentru subdezvoltarea societală
Într-una dintre cele mai importante lucrări de științe politice – Ordinea politică a societăților în schimbare – Samuel P. Huntington arată că instabilitatea este mediul perfect al subdezvoltării instituționale și prin aceasta a subdezvoltării societale.
Este un model politic comparabil cu cele din America Latină și mult mai puțin compatibil cu Uniunea Europeană.
Sunt de acord cu Alina Mungiu că moțiunea de cenzură e legitimă și că este ultima salvare pentru un PSD asediat și de ProRomânia lui Victor Ponta și de PNL, pentru un PSD părăsit de toți.
Moțiunea de cenzură a PSD, pe muchie de cuțit. De ce sunt mai multe șanse să nu fie votată?
De asta nici nu va trece, pentru că PSD a pierdut atât potențialul de coaliție, cât și pe cel de șantaj.
Dar faptul că PNL se adapă din hemoragia PSD de parlamentari și de aleși locali denotă faptul că nimic nu se va schimba în politica românească pentru următorii patru ani, nici măcar figurile politice.
Uitați-vă la lista propusă de doamna Firea pentru Consiliul General al Municipiului București – figuri absolutamente expirate de la sfârșitul anilor’ 90 ai secolui XX.
Acestora PNL îl contrapune pe Chirica de la Iași, transferat de la PSD. Uitați-vă la Traian Băsescu, care re-vine la Capitală (ca să îi folosesc sloganul electoral).
Vedeți cazul de la Târgu Mureș, unde ”independentului” Florin Florea PNL-ul nu i-a contrapus pe nimeni, ca să nu dau multe alte exemple.
Toate acestea arată clar că, deși bazinul elitei politice românești s-a subțiat mult, el este încă impenetrabil. Adică incapabil de schimbare.
Cum poate moțiunea să pice fără să fie respinsă la vot. Opțiunile președintelui - Interviu
Guvernarea, abandonată unei birocrații încremenită în proiect
Democrația de criză este un alt nume pentru Democrația electoralistă. În România partidele politice nu există pentru a guverna, ci doar pentru a se pregăti de următoarele alegeri. Astfel ele își construiesc o întreagă pletoră clientelară în adminsitrația locală și centrală care are rolul de a monopoliza resursele locale (când sunt în Opoziție) și cele naționale (când sunt la Putere) pentru a le dirija înspre campanii atunci când este nevoie de ele.
În rest, guvernarea este abandonată unei birocrații încremenite în proiect, incapabilă să privească spre un viitor cât de cât mai înaintat. Or, așa cum arătam, înainte de alegeri (oricare și oricând ar fi) este nevoie de o criză, de obicei politică, pentru a genera tensiunea necesară emulației electorale.
Tripla criză în care se află România astăzi (cea sanitară mondială, cea economică și cea a instabilității politice) pare terenul perfect pentru a desfășura alegeri, pentru a insufla emoții (în bună măsură negative) și pentru a crea falii.
Doar că după aceste alegeri și cele parlamentare din iarnă, societatea ar trebui să iasă din zodia conflictului și să se întoarcă la negocierile parlamentare. Numai că nu va mai fi posibil în următoarea etapă a democrației de criză.
Un alt autor remarcabil, Colin Crouch, definește democrația de criză ca post-democrație. E o democrație coruptă, în care elita politico-economică (la noi i se poate spune clică, e un termen recent în știința politică) absoarbe întreaga energie societală pentru a o înlocui cu o fațadă fadă de alegeri irelevante.
Cred că noi am ajuns în post-democrație fără să mai trecem și prin democrația sănătoasă a lumii occidentale. Și de asta nu sunt de acord ca democrația de criză trebuie să fie apărată, ea trebuie schimbată din temelii și transformată într-o democrație reală și participativă.