Din păcate, mesajul antivaccin a fost promovat de fanatici religioși, de oameni mediocri, înspăimântați și de reprezentanți ai unor dictaturi interesate să slăbească democrațiile occidentale.
Povestea irațională a prins într-o țară în care oamenii politici nu și-au propus să salveze vieți, ci să fie cât mai populari. A ieșit un dezastru pe care-l trăim în fiecare zi de o lună și jumătate.
Nu cred că m-a întrebat nimeni, niciodată, când eram copil dacă vreau să mă vaccinez sau nu.
Mama considera vaccinul un dar al științei prin care ne putea ține în viață.
Mai mult, am fost martor al acelor vremuri când pe terenul de joacă întotdeauna exista cineva afectat de poliomielită.
În general, erau copii cu câțiva ani mai mari. Făceam parte din primele generații care au fost vaccinate împotriva poliomielitei la două luni de la naștere. Am făcut și BCG (vaccinul antituberculoză), cel antidifteric și cam atât.
Pe atunci, nu existau încă seruri împotriva pojarului, vărsatului de vânt, scarlatinei și oreionului. Așa că am luat la rând bolile copilăriei și până la 11 ani le-am făcut pe toate.
N-am ratat niciuna și pot să jur că aș fi preferat vaccinuri decât suferința și cele 30 de injecții cu penicilină și, la sfârșit, un Moldamin, primite în tratamentul pentru scarlatină, fiind internat o săptămână la Spitalul Victor Babeș din București, care pe atunci nu era un loc prea drăguț. Aveam sârmă împletită la geamuri și nu aveam voie să primim vizitatori pentru că “eram infecțioși”.
Oreion am făcut pe la 11 ani. Am stat peste 10 zile în pat, nemișcat, cu febră și gâtul umflat. Mama îmi spunea să mă mișc cât mai puțin pentru că așa ceruse medicul.
Îmi amintesc că epidemia de oreion din acel an a pus la pământ întreaga școală. Nu știu dacă de la noi din clasă a scăpat cineva. O perioadă de două luni, eram și câte cinci, șase în clasă. Ne tot roteam. Se făcea bine un coleg, se îmbolnăvea altul.
Universul nostru era limitat, habar n-aveam ce se întâmpla în celelalte școli, în oraș și în țară. Nu ne spunea nimeni și nici în ziare nu apăreau știri despre epidemii.
Pot să spun că fiica mea, care a avut acces la toate vaccinurile împotriva bolilor copilăriei și n-a făcut decât o formă ușoară de vărsat de vânt, a fost mai sănătoasă decât mine și decât marea majoritate a copiilor din generație mea. Mai mult, noi, părinții, am suferit, ne-am chinuit și am cheltuit mai puțin pentru că ea n-a fost bolnavă perioade lungi de timp decât părinții noștri.
Vaccinurile au modificat într-un mod atât de profund modul în care trăim, au crescut calitatea și speranța vieții încât, azi, avem timp să ne războim între noi pe tema lor.
În anul 2017, Senatul adoptă Legea Vaccinării care reglementa imunizarea obligatorie a adulților în caz de epidemie și a copiilor cu schema stabilită de un comitet național al vaccinării pentru a se preveni răspândirea bolilor. Legea a fost blocată de Liviu Dragnea, președintele PSD de atunci, în Camera Deputaților, for decizional și așa a rămas până în ziua de azi.
Și atunci, Biserica Ortodoxă a fost împotrivă, au existat proteste de stradă și luări de poziție ale unor lideri, dar dacă acea lege trecea, mii de oameni ar fi fost salvați azi din ghearele morții.
În opinia mea, cred că vaccinarea trebuie să fie obligatorie, iar acest proces are legătură cu sănătatea publică, nu cu libertatea individuală, care e garantată de Constituție. Nu ai cum să-ți exprimi opinia în mod liber dacă ești bolnav și, mai ales, dacă îi îmbolnăvești pe alții. Ce e cuvântul care ucide? O armă. Libertatea individuală dispare atunci când e folosită pentru a-i îmbolnăvi și omorî pe ceilalți. Avem legi aspre pentru asta.
O societate lovită de epidemie e în orice fel, dar nu liberă, iar cetățenii nu se pot manifesta și bucura de drepturile lor atât timp cât sunt bolnavi și pe moarte.
Vorbiți despre asta cu cei care au trecut prin boala provocată de coronavirus, să vă povestească despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut pentru că și-au infectat membrii familiei, să descrie spaima și nesiguranța pentru că nu știau dacă se vor vindeca sau nu.
Și asta spun cei care au avut o formă medie. Cei care au devenit dependenți de oxigen sau au supraviețuit terapiei intensive spun că s-au născut a doua oară.
Un sistem de sănătate publică trebuie să creeze o politică de protejare a populației și s-o administreze. Aceasta trebuie asumată de toată lumea, trebuie îmbunătățită constant și trebuie să dețină instrumentele necesare de a prevedea și de a pregăti intervenția în caz de dezastre.
Mulți își aduc aminte că de la primele semne ale pandemiei, din ianuarie 2020, când apăruse posibilitatea să ne confruntăm cu ceva ce nimeni nu mai văzuse, Guvernul României, condus de Ludovic Orban, dar și președintele țării au dat mesaje repetate că “suntem pregătiți”, că “ne pregătim”.
Toți au văzut ce-a urmat - criză de măști, de combinezoane, de medici, de asistente, de paturi și de echipamente pentru intervenția de urgență.
În realitate, starea de urgență a fost, cum îmi spunea un director DSP, o măsură prin care s-a câștigat timp pentru a pregăti, cât de cât, o reacție împotriva pandemiei.
Atunci, în acele zile din luna martie, oamenii au constatat că avem instituții doar cu numele, care nu pot reacționa la provocări complicate.
Când vom trage linie și vom calcula câți bani a costat pandemia, dacă aveți vreun dubiu că e scumpă, uitați-vă la prețul carburanților, vom ajunge rapid la concluzia că vaccinarea obligatorie salvează vieți, dar și bani. Mulți bani.
“Pentru fiecare dolar investit în vaccinare… se economisesc 16 dolari, care altfel s-ar fi dus pe asistență medicală, pierderi salariale și reducerea productivității cauzate de îmbolnăvire și moarte”, a scris profesorul Vaclav Smil, în cartea sa “Cifrele nu mint”, publicată și în limba română de editura Lifestyle.
“Când analiza s-a preocupat de beneficiile economice mai ample, a descoperit că raportul cost-beneficii e de 44 ori mai mare…”, a anunțat Smil în lucrarea sa. Acesta susține că vaccinurile “au cel mai bun randament investițional”.
Mai simplu spus, o țară care investește un dolar pentru a vaccina populația va câștiga 44 de dolari. Pierderile în urma lipsei acestei investiții le vedem și le calculăm în fiecare zi de mai bine de un an și jumătate.
Vaccinarea antiCovid, în opinia mea, trebuie să devină obligatorie cât mai repede, cel puțin pentru toți angajații din domeniul public.
Un sistem de sănătate nu are cum să funcționeze cu personal medical bolnav, în care resursele sunt folosite pentru a-i trata și salva pe cei chemați să trateze și să salveze.
Cum poți să pui un polițist nevaccinat să verifice certificatul verde unui cetățean? E un paradox care arată disfuncționalitatea statului român.
Certificatul verde este în acest moment singura modalitate care încurajează vaccinarea, în timp ce majoritatea statelor europene au introdus deja obligativitatea protejării prin injecție împotriva Covid-19.
Nu pot să nu zâmbesc la ideea că Liviu Dragnea ar fi salvat viața a mii de oameni dacă, în 2017, nu se opunea și nu bloca Legea vaccinării.