Unul dintre beneficiile certe ale mutării tuturor taxelor pe muncă din sarcina angajatorului în cea a angajatului, cu majorarea aferentă a salariului brut, în 2018, este că din acel moment salariatul poate vedea lună de lună pe fluturașul de salariu cât din banii câștigați de el se duc la stat.
Și ce vede? Că din salariul brut statul ia 10% impozit, 10% asigurarea de sănătate – CASS, 25% asigurare sociala pentru pensie și șomaj – CAS, deci aproape jumătate.
Impozitul pe salariu nu e mare, în schimb, restul taxelor sunt apăsătoare, printre cele mai mari din UE, și, poate cel mai rău, banii nu se întorc în servicii publice de calitate rezonabilă.
Sistemul sanitar este plin de probleme și adesea oamenii sunt obligați la cheltuieli suplimentare care îi frustrează, pensiile sunt mici, iar restul serviciilor publice finanțate de la buget, precum educație sau poliţie, sunt tot la cote foarte scăzute.
Între timp, guvernele au introdus și menținut o nouă taxă, numită inflație, generată de cheltuieli cu mult peste venituri, pe deficit. Datoria publică a crescut în ianuarie și februarie cu aproape 8 miliarde de euro și a ajuns la 52% din PIB.
Toate intervențiile în piața liberă asupra prețurilor nu au avut și nu aveau cum să aibă efecte bune. Ai forțat în jos prețul laptelui la raft? Magazinul a scumpit detergentul. Și tot așa. Așa se face că avem cea mai mare inflație din UE.
Bugetarii se duc și cer bani în plus Guvernului cu șanse foarte mari ca în anul multiplu electoral să îi obțină, cu efect inflaționist previzibil. Dar cei din mediul privat știu că degeaba îi ceri bani în plus patronului cocoșat și chinuit de același stat.
Așa se face că pentru prima dată săptămâna aceasta am văzut un protest care avea ca principală revendicare scăderea taxelor pe muncă, nu creșterea salariilor.
Dar care taxe și cum pot să scadă?
O scădere a CAS ar majora deficitul cronicizat al bugetului pensiilor tocmai când Guvernul promite recalcularea, cu cost suplimentar de 10 miliarde de lei numai anul acesta. Sigur că o economie ar putea fi făcută printr-o autentică reformă a pensiilor speciale, dar o soluție reală este lărgirea bazei de colectare. Adică mai mulți cotizanți la bugetul de pensii.
ASTĂZI PE SPOT:
Cum să îi aduni când ești țara cu cea mai mare migrație a forței de muncă în condiții de pace? Când oamenii jupuiți caută orice soluție de a-și masca veniturile, chiar dacă prețul la bătrânețe va fi foarte mare?
Fără politici sociale bine gândite, bine țintite, care să țină românii în țară și să îi aducă înapoi pe cei din străinătate, fără o stimulare a mediului privat care să creeze locuri de muncă bine plătite, nu ai nicio șansă să sporești baza de colectare.
Apoi, trebuie dezvoltați pilonii II și III ai sistemului de pensii, care amplifică prin investiții contribuțiile. Pilonul II de pensii private a avut un randament record de 17,9% în 2023. Clasa politică, dimpotrivă, amușină în jurul pilonul II, ca în jurul borcanului cu miere și tot încearcă să bage mâna în el.
Contribuția de sănătate pare mare, dacă o raportăm la serviciile efectiv primite în schimb. Dar, teoretic, cu 10% din veniturile unei minorități este susținută asistența medicală aproape completă pentru aproape toți.
Sistemul asigurării publice de sănătate din România nu e sustenabil începând cu faptul că pachetul de bază asigurat acoperă teoretic aproape toate serviciile medicale spitalicești și în ambulatoriu. Este ceea ce arata Profilul de țară din 2021 în ceea ce privește sănătatea: cheltuielile publice pentru servicii și bunuri se situează peste media UE.
Practic, multe dintre cele asigurate teoretic de asigurarea publică ajung să fie plătite din buzunar, scump, la privat, pentru că sistemul public nu face față.
Există în continuare mulți beneficiari de asigurare neplătitori de CASS, scutiți din diferite motive și o bază de colectare limitată din motivele valabile și pentru CAS.
Sigur că risipa, corupția, hoția, incompetența înrăutățesc lucrurile, dar soluția reală este să dezvolți piața asigurărilor private de sănătate cu două efecte: infuzie de bani în sistemul sanitar, un mult mai bun control al cheltuielilor, pentru că asigurătorul privat întoarce o factură pe toate părțile înainte de a o plăti, și sfânta concurență.
Modele pentru dezvoltarea pieței asigurărilor private de sănătate există, nu trebuie inventată apa caldă, dar decizia presupune reforme nepopulare al căror cost politic nu și-l asumă nimeni.
Există o creștere a pieței asigurărilor private de sănătate în România, ea s-a dublat în ultimii 5 ani, dar fiind preponderent suplimentară, adică pentru puținele servicii pe care nu le acoperă CASS, în continuare 80% din serviciile medicale din România sunt plătite din surse publice. Ceea ce în condițiile unei populații cu morbiditate mare, din multe motive, inclusiv lipsa prevenției, este extrem de mult.
Pe scurt, în condițiile monopolului de facto al Casei de Sănătate, nici serviciile nu pot fi mai bune, nici taxele mai mici.
Scăderea taxării pe muncă nu este o simplă operațiune contabilă, ea trebuie să aibă în spate politici bine gândite, de care actuala clasă politică nu este în stare nici sub aspectul competenței, nici sub cel al costului electoral.