Medicii ne pleacă din țară nu atât pentru venituri mai mari, cât pentru că în spitalele europene nu sunt umiliți, nu sunt marginalizați, nu așteaptă ani de zile să aibă dreptul la bisturiu.
De-a lungul timpului, medici de renume au ajuns la facultățile de Medicină în opinci, plecați din familii sărace de la țară. Unii dintre ei au intrat în spital săraci și tot săraci au plecat la cele veșnice. Nu e o regulă. Alți titani ai medicinei s-au tras din familii înstărite și au murit săraci. Din nou, nu e o regulă.
Dar ceea ce i-a unit pe toți e că au făcut școală de medicină, au lăsat în urma lor generații de specialiști care le-au fost discipoli.
Fără a generaliza, acel „Dăruind vei dobândi“ lipsește din tabloul medicinei de azi. Mai ales în chirurgie, mulți medici profesioniști țin cu dinții de sălile de operație, fără a lăsa locul și celor la început de carieră. Aceasta este una din cauzele majore pentru care medicii ne-au plecat și ne pleacă în continuare din țară.
Ministrul Sănătății, Alexandru Rafila, a afirmat în urmă cu câteva zile în cadrul unei conferințe că România are medici tineri foarte talentați în domeniul chirurgiei și că „avem datoria să pregătim tineri medici și să îi convingem (…) că locul lor este în România, pentru pacienții din România“.
Ministrul Rafila nu a spus cum pot fi convinși medicii români să rămână în țară. E drept că nici ziariștii prezenți la conferința respectivă nu l-au întrebat.
Performanța medicilor români nu lipsește, chiar și în condițiile în care sistemul de sănătate e la pământ, iar aici intrăm deja pe teritoriul decidenților politici. Pe de altă parte, plicul cu bani e o tradiție moștenită din comunism și rareori un medic încape pe mâinile procurorilor.
Medicii ne pleacă din țară nu atât pentru venituri mai mari, cât pentru că în spitalele europene nu sunt umiliți, nu sunt marginalizați, nu așteaptă ani de zile să aibă dreptul la bisturiu. De aceea, nu văd cum ministrul Rafila și întregul eșafodaj politic i-ar putea convinge să rămână într-un sistem măcinat de corupție, de intrigi subterane, de clientelism, de „care pe care“.
Potrivit unui documentar DW (Număr record de medici străini, între care numeroși români), numai în Germania lucrau anul trecut 4.668 de medici români.
În toată Europa, vorbim de zeci de mii de medici, profesioniști sau la început de carieră.
Voi face în continuare un recurs la memorie despre titanii medicinei pe care i-a avut România. Unii dintre cei mai în vârstă și-i amintesc din sălile de operație. Mă opresc la câteva nume mai aproape de noi, care ne-au părăsit în anii de după căderea comunismului.
Cum spuneam la început, ceea ce i-a unit a fost harul de a face școală de medicină și de a lăsa în urma lor generații de specialiști care le-au fost discipoli.
„Dacă un doctor nu pune mâna pe o carte timp de câteva luni, poate să se ducă cioban la oi!“
Constantin Arseni (1912 - 1994) a fost unul dintre fondatorii școlii românești de neurochirurgie și unul dintre discipolii lui Dumitru Bagdasar. Mulți dintre neurochirurgii de azi s-au format la școala acestui titan al medicinei. A operat peste 25.000 de tumori cerebrale.
Medicul neurochirurg Alexandru-Vladimir Ciurea spunea despre mentorul său: „Era extrem de corect, trata pe toată lumea la fel. Cred că a consultat toți membrii Comitetului Central, dar i-a tratat ca pe oricare pacient“.
Tot medicul Ciurea își amintea într-un interviu că profesorul Arseni îi îndemna mereu pe cei cu care lucra să citească, să se pună la punct cu cele mai noi descoperiri în domeniul neurochirurgiei: „Cititul e obligatoriu. Dacă un doctor nu pune mâna pe o carte timp de câteva luni, poate să se ducă cioban la oi!“
Constantin Arseni a fost membru în numeroase organisme internaționale, printre care Academia internaţională de neurochirurgie, societăţile de neurochirurgie din Londra, Madrid, Moscova, Paris, Academia de Ştiinţe din New York.
Unul dintre cele mai importante spitale de urgență din București îi poartă numele, alături de cel al maestrului său ̶- Spitalul Clinic de Urgență „Bagdasar-Arseni“.
„Era de o moralitate inflexibilă, generos, dedicat, de o sobrietate monahală“
Dan Setlacec (1921 - 2009) s-a format la școala de Chirurgie a profesorului Nicolae Hortolomei. La rândul său, a făcut școală în Chirurgia cardiacă cu o serie de medici la Spitalul Fundeni din București.
O trăsătură constantă a vocației sale era respectul pe care îl acorda pacienților, cu care stătea de vorbă pe îndelete înainte și după intervenția chirurgicală.
Unul dintre discipolii săi, profesorul Irinel Popescu, cel care a făcut primul transplant hepatic în România, scria în „Viața Medicală“, la o săptămână după moartea maestrului său: „Se poate spune, fără teama de a greşi, că profesorul Setlacec a fost cel mai complex chirurg general al epocii sale, întrucât a abordat cu succes, practic, toată gama intervenţiilor cunoscute în Chirurgia generală“.
Andrei Pleșu, care a avut bucuria de a-l cunoaște pe profesorul Setlacec, mărturisește într-un text publicat în „Dilema Veche“ la câteva zile după trecerea dincolo a maestrului: „Dan Setlacec era, în plan profesional, o emblemă a seriozităţii, un reper absolut, un miracol. Toată lumea vorbea despre harul lui chirurgical, despre ştiinţa lui de carte, despre eficacitatea lui terapeutică. În plus, era de o moralitate inflexibilă, generos, dedicat, de o sobrietate monahală“.
Dan Setlacec a publicat o serie de tratate și monografii, printre care lucrarea în două volume „Medicina românească – medicină europeană“, publicată de Editura Humanitas.
„Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe“
Alexandru Pesamosca (1930 – 2011) a fost unul dintre cei mai prestigioși medici în Chirurgie pediatrică. A profesat ca șef de secție la Spitalul de copii „Grigore Alexandrescu“, iar ulterior la Spitalul Budimex (în prezent „Marie Curie“), unde a fost șeful Clinicii de Chirurgie și Ortopedie pediatrică. În întreaga carieră a operat peste 4.500 de copii. Era numit „Îngerul copiilor“.
În cabinet avea o icoană și nu intra niciodată în sala de operație înainte să spună o rugăciune. Părinții care își amintesc de el spun că uneori îi învăța și pe copiii între viață și moarte să se roage și se ruga împreună cu ei.
După ce i-a murit soția, a locuit tot timpul într-o rezervă de 10 metri pătrați a Spitalului „Marie Curie“. Acolo consulta, mânca și dormea. Acolo avea tratatele de medicină, fotografiile și scrisorile primite de la părinții copiilor pe care i-a operat sau de le copiii pe care i-a făcut să zâmbească din nou.
Medicul chirurg Constantin Tica își amintește, într-un interviu publicat de ziarul „Adevărul“ la cinci ani de la plecarea la cele veșnice a lui Alexandru Pesamosca, ce le spunea profesorul: „Operaţi numai copii cu bani, de la CC? Operaţi, băă, şi d-ăştia nenorociţi, amărâţi, de la casa de copii!“.
Alexandru Pesamosca a murit sărac. Au rămas celebre cuvintele lui, atunci când era întrebat de avere: „Nu vile, mașini sau mai știu eu ce rahaturi. Să repari un copil-păianjen, care merge în patru labe, să-i înnădești și să-i cârpești tendoanele și ligamentele și să-l faci biped și sănătos tun, să alerge la tine și să te strângă în brațe, asta înseamnă fericire“.
George Arun