Atunci când a preluat șefia PSD, puțini au fost cei care ar fi pariat că Marcel Ciolacu va rămâne la conducere, va duce partidul la guvernare și va testa o eventuală candidatură la președinția țării.
Cine a fost atent la discursul pe care l-a ținut în Parlament, în ziua votului, a recunoscut structura unei declarații de candidatură, mai degrabă decât un plan de guvernare. Poziționându-se abil în continuitatea lui Ion Iliescu și criticând subtil, fără să-l numească, tezele lui Adrian Năstase privind cele două Românii, Marcel Ciolacu a avut un discurs de personaj, fără tușe groase, jucând profilul politicianului modest și care nu pretinde a fi altceva decât este. Asta a fost, de altminteri, strategia de contracarare a informațiilor privind studiile: nu a negat inadvertențele, a făcut apel la naivitățile tinereții, la graba de a câștiga bani, la fondul comun al generației postcomuniste.
Dintre toți urmașii lui Ion Iliescu, iată că Marcel Ciolacu este cel care preia strategia celui din popor, „doar un om” care face parte din țara reală, nu din cea „de pe rețelele de socializare”. În această dihotomie e de găsit însă elementul principal al poziționării șefului PSD – polarizarea, folosirea „celor mulți” contra celor puțini care există pe conturile de social media, minimizarea potențialilor critici ca fiind parte din elita mică și privilegiată a celor care își permit să scrie pe social media, în loc să muncească.
România reală nu este cea de pe rețelele de socializare. România reală este România oamenilor care muncesc din greu zi de zi. (...) Aceasta este lumea pentru care au murit semenii noștri la Revoluție. Aceasta este lumea pe care milioane de părinți, copii, fraţi și surori au căutat-o cu disperare peste hotare. Și aceasta, cred eu, trebuie să fie România tuturor românilor. Aceasta este România pe care trebuie s-o construim noi toți.
Această strategie a pretinsei reprezentări a celor mulți și tăcuți nu este nouă și ea folosește cel mai adesea la ostilizarea și etichetarea celorlați, a celor netăcuți, ca fiind indezirabilii, la limită trădătorii. Ar putea să treacă drept un simplu discurs social-democrat, dacă nu s-ar potența reciproc cu alte mesaje aruncate pe agenda naționalistă de personaje ca președintele Academiei Române și președintele AUR, George Simion, o alăturare mai naturală decât pare. Când președintele Academiei îi reproșează istoricului austriac Oliver Jens Schmitt că critică Biserica Ortodoxă Română, deși nu e biserica lui, deci nu are această cădere, Marcel Ciolacu vorbește despre biserica de acasă, la care să se întoarcă românii nevoiți să muncească peste granițe.
Ca viitor prim-ministru, voi face tot posibilul ca ei să fie din nou români în România, pentru că aici e casa lor, aici e satul lor, aici e orașul lor, aici e biserica lor, aici trebuie să fie România lor. Și vă promit astăzi că România va fi a tuturor românilor. Abia asta, dragi colegi, este țara pe care eu vreau să ne-o luăm înapoi.
Marcel CiolacuLa prima vedere și mai ales în lectura celor care au conturi pe social media, discursul lui Marcel Ciolacu pare unul inocent intelectual, fără pretenții culturale și care nu pune vreo dificultate interpretării.
Or, tocmai aici e avantajul pe care strategii lui Marcel Ciolacu îl joacă: mediocritatea. Într-un interviu pe care l-am făcut cu scriitorul albanez Ismail Kadare, la Paris, acesta spunea că cea mai mare uimire e că lideri mediocri, de la ideologul Karl Marx până la dictatorii cruzi ai Albaniei și României comuniste, au reușit să rămână atâta vreme la putere și să transforme atât de mult popoarele pe care le conduceau.
Este o enigmă a umanităţii, pentru mine. Hitler a fost un mediocru, Mussolini era ceva mai capabil, Stalin era şi el un mediocru. Chiar şi despre Karl Marx am mari dubii. Aici, în Occident, mulţi îl consideră geniu. Dar unde e geniul său? Cum poate fi un geniu, când nu este nimic nou în gândirea sa economică, nimic creator? Lumea comunistă îşi are originile în mediocritatea lui Marx.
Doar “gauche”-ismul de astăzi insistă că ar fi fost un geniu, fără a ţine cont de sărăcia conceptelor acestuia. În esenţă, Marx a propus pur şi simplu inversarea ordinii lumii, astfel încât clasa muncitoare să învigă capitalismul. Dar nicăieri în toată opera sa nu există nici măcar o pagină sau un paragraf despre această lecţie fundamentală a gândirii, a civilizaţiei umane: nu trebuie niciodată exagerată folosirea urii atunci când vrei să schimbi ceva.
Când îţi ocupi toată viaţa visând la răsturnarea ordinii existente, nu trebuie să uiţi că întreaga civilizaţie occidentală îşi are originile în această ură oarbă cu care grecii au distrus Troia. În acel demon, în acele tenebre. Au masacrat toţi locuitorii, au ras oraşul de pe faţa Pământului. Iar zeii i-au condamnat pe greci pentru această cruzime.
Marx nu s-a gândit deloc la acest lucru simplu, la faptul că această clasă muncitoare, atunci când va lua puterea, va fi extrem de crudă cu cei pe care îi numea burghezie, şi nu erau doar câţiva, ci mii, milioane de oameni. Intelectuali, militari, oameni de ştiinţă, artişti, bancheri, cu familiile lor, cu toţi cei apropiaţi. Şi iată că aşa a apărut comunismul, cea mai mare crimă din istoria umanităţii.
Şi asta din aceast motiv, pentru că nici Marx, nici Lenin nu au scris un rând despre moderaţie. Dimpotrivă, au tot vorbit despre lupta de clasă, despre cum trebuie sa fii vigilent, să duci cruzimea până la capăt, fără milă. Practic la baza marxismului se află sloganul “să nu mai existe pic de umanitate”. Şi ce este ciudat este că nici măcar acum nu se vorbeşte despre adevărata faţă a marxismului.
Ismail Kadare, interviu cu Magda Grădinaru