E foarte vehiculată o hartă a vaccinării, în care putem vedea cum Moldova e din nou în zona roșie, aceea a ratei mici de vaccinare, cu subtextul înapoierii, care ar explica slaba acceptare a argumentelor științifice, atunci când vine vorba despre boală și vindecare. O explicație facilă, care uită de mediocritatea unei campanii guvernamentale eșuate în populism și într-o goană electorală după baroni.
Vaccinarea anti-COVID 19 a fost din capul locului compromisă de metehnele de clan moștenite de la generația nomenclaturistă. Este un exemplu amintit de istoricul Cosmin Popa, în volumul despre Elena Ceaușescu: se organizează o tabără școlară în străinătate, criteriul fundamental fiind acela al originii muncitoresc-țărănești. La o cercetare a numelor însă, puteai lesne vedea că toți erau copii de cadre locale. Așadar dreptul fusese transformat în privilegiu, un principiu de care regimul ceaușist depindea, era un preț confortabil plătit pentru a menține mașinăria dictatorială. Proporțiile sunt altele, comună e meteahna de a transforma un drept al tuturor – acela la sănătate – într-un privilegiu al unora.
Așa a debutat vaccinarea în România, creând stratul social suprapus al esențialilor. Or, tocmai asta a subminat-o din start și i-a întors pe oameni în starea de neîncredere în autoritățile statului, mai presus de orice. Din momentul devoalării centrelor militare care au vaccinat și rude (nu contează câte, una, două, o sută) și al introducerii esențialilor ca o castă superioară, dialogul dintre autoritate și cetățeni a fost întrerupt.
Acesta a fost momentul zero, corupt de obiceiul politic românesc de a crea privilegii pentru unii. În cazul de față, pentru cei care aveau în spate o firmă puternică, gata să dea din coate și să își declare toți angajații în categoria dezirabilă social a esențialilor. O categorie care, devenind o confirmare a unui statut social în preajma puterii, a declanșat un uriaș potențial de ostilizare, și pentru că a pus în fața oamenilor un alt clivaj pe care îl știau din comunism: realitatea confecționată – categoria esențialilor care trebuie vaccinați prioritar, pentru a se reîntoarce la munca importantă pe care o prestează – și realitatea pe care ei o vedeau cotidian– esențiali vaccinați care nici astăzi, la jumătate de an după, nu s-au întors la birou, dar au afișat fotografii din vacanțe.
După startul corupt al vaccinării, a fost momentul al doilea, în care unii români au decis să ia pe cont propriu bătălia și să ajungă la vaccin. Au fost zilele de entuziasm civic, care au consacrat turismul de vaccin, mai ales dintre București spre Talpa, Suraia, Urziceni și alte localități din județele învecinate, deși au fost și cazuri mai eroice, de bucureșteni care au călătorit până în Nordul care acum e pus la colțul rușinii pe hartă. Dar și acest moment se poate înscrie într-un definit de privilegii, pentru că această categorie socială care a știut ce instrumente să folosească și a avut și resurse pentru ele este una de nișă. Am cunoscut, chiar în zilele hei-rupului vaccinist pe unul dintre puținii supraviețuitori din România ai Holocaustului. Nu reușise să se vaccineze, pentru că nu a avut cine să îl ajute. În timp ce Facebook-ul dădea repede de veste unde s-au adus doze de vaccin și strecura sfaturi despre cum să păcălești platforma de vaccinare, un bătrân de peste 90 de ani era ca și abandonat de sistem. Acesta este motivul pentru care majoritatea statelor occidentale au programat vârstnicii și vulnerabili din etapa I prin medici în evidența cărora erau.
Pe entuziasmul civic și numerele bune ale vaccinării, din punct de vedere cantitativ, pentru că România rata tocmai protejarea celor vulnerabili, s-a cățărat politicul. Vaccinarea a devenit raportarea cincinalului, meritele fiind ale autorității. E aici, iarăși, proba unei prăpastii între autoritate și cetățeni: vaccinarea în acest val de entuziasm nu a depins deloc de autoritate, din contra, a reușit în pofida organizării de la centru.
Eșecul cel mai mare tocmai aici a fost: Guvernul nu a știut cum să folosească acest potențial și cum să îl convertească într-o campanie de restaurare a încrederii nu doar în vaccin, ci și în autoritate. Or, nefăcând asta, rămânând lipsit de încredere pentru cei mulți, nu cei puțini care se organizează și când statul e mediocru, a compromis vaccinarea în masă. Iar recuperarea pe care o încearcă acum, cu spot-uri publicitare create într-un registru al emoției și al personalizării, dar în care apar și politicieni, este, ca moment inoportună, pentru că vine doar ca startegie de PR.
De ce nu s-au vaccinat românii din Moldova?, e o întrebare care conține în ea nu facila lectură a înapoierii - doar e vorba despre județele care votau PSD, nu? - Nu, dar asta e altă discuție, din care am putea afla că electoratul PSD nu era doar cel cu educație precară și statut socio-economic vulnerabil -, ci o radiografie a României postdecembriste. Moldova cea fără de autostradă e decuplată de țară, privită cu superioritate, reprezentată slab în forurile sociale și culturale naționale (cum argumenta Dorin Dobrincu) și depopulată masiv. Sunt sate întregi aici locuite de bătrăni abandonați de sistem (nu au medic de familie, nu au internet, nu au acces la presa de calitate, dar sunt expuși știrilor unor televiziuni nocive), cu copiii plecați peste hotare, să muncească.
O campanie de vaccinare națională ar fi trebuit să fie pentru România și oamenii care o locuiesc, de la Nord la Vest, trecând prin Sudul din care prim-ministrul pleacă în campanie pentru șefia partidului, o campanie în care nu se adresează românilor guvernați, ci oamenilor puternici din partid, care așteaptă beneficiile guvernării. Dacă România s-a salvat prin ceva, atunci a fost prin societatea civilă și poate e momentul unei astfel de campanii pentru vaccinare, în care politicienii, din orice partid, fac un pas mare în spate.
Citește interviurile și analizele semnate de Magda Grădinaru