Cum a fost posibil?

Cum a fost posibil?

Ceea ce Realitatea Plus difuzează de joi sub numele de „interviu cu Liviu Dragnea” este orice altceva, dar nu un interviu. O fost consilieră duioasă și în mod evident nostalgică cel puțin după puterea personală din alte vremuri (când ajunsese inclusiv gardianul unui premier) mângâie discursul victimizant al unui deținut care își mai varsă din frustrări, plătește polițe în partid și încearcă să blocheze, printr-un soi de amenințare mafiotă, eventuale declarații incriminante în dosarul Tel Drum, în sfârșit urnit din loc.

Dacă această discuție pe Skype a întrunit condițiile legale vom afla probabil cât de curând, având în vedere că la Penitenciarul Rahova a fost trimis Corpul de Control al ministrului Justiției.

La prima vedere, ANP a acceptat ca dna Alexandrescu sa facă o vizita on-line (cele clasice fiind suspendate din cauza Covid), devenită interviu. Ceea ce surpinde este desigur durata discuției, 2 ore potrivit Ancăi Alexandrescu, și măsura în care transformarea ei în material public sub numele de interviu este posibilă prin simplul acord al celor care discută.

Este posibil să ne aflăm în fața unei breșe în regulile ANP prin care să poată fi eludate oricând reglementările privind acordarea interviurilor de către deținuți. Înțeleg că deja ANP a calificat cele întâmplate drept incident de securitate și l-a pedepsit pe Dragnea cu suspendarea dreptului la muncă.

Indubitabil din punctul meu de vedere este că pentru Realitatea Plus difuzarea sub titlul de interviu a acestei duioase discuții private este o descalificare greu de remediat. Nu subit, dar de acum Realitatea Plus intră în categoria posturilor TV nefrecventabile.

Problema nu este că ai vrut să auzi și versiunea condamnatului sau eventualele lui dezvăluiri. Mari televiziuni de știri ale lumii au făcut interviuri inclusiv cu teroriști, există documentare celebre având ca personaje principale condamnați inclusiv pentru crime în serie. Dar interviuri, nu materiale promoționale cu deținuți.

Dincolo de aspectele legale care se cer lămurite și de autodinamitarea unei televizuni, dincolo de reglări de conturi și amenințări transparente pentru păstrarea omertei, discuția televizată cu Dragnea a avut și o dimensiune sanitară, în felul ei.

A fost ca un plonjon în trecutul recent. Omul a rămas înțepenit în aceleași teme, pentru el timpul pare să fi înghețat în 27 mai 2019. Ceea ce, pe undeva, e normal.

Dar privit acum, cu distanța anului trecut de la încarcerare, cu evoluțiile lui, ceea ce mă cutremură este cum un om atât de primitiv, cu teme atât de puține și obsesive, a reușit să ia captivă o țară întreagă și să reducă agenda publică la temele lui sau legate de el. Probabil că aceasta este cea mai tragică dimensiune a perioadei Dragnea.

Adrian Năstase avea totuși o dimensiune intelectuală certă, însă Liviu Dragnea e un infractor de duzină, șmecher, dar simplist, lipsit până și de o minimă spoială. Privit acum, cu ideile lui obsesive, cu fix aceleași șabloane, fix aceleași acuzații, este de-a dreptul rușinos că a reușit să adune atâta putere.

Rușinos pentru partidul lui, rușinos pentru Opoziție, rușinos pentru țara aceasta.

E un semnal de alarmă, ca un titru redus al anticorpilor. Pe de-o parte, anticorpii la populism și manipulare, pe care le vedem din nou foarte utilizate de aboslut toate partidele. Pe de altă parte, anticorpii la încălcarea regulilor. Dragnea a fost posibil pentru că dintr-un bun început, toleranța la neregulă a fost mare deci și reactivitatea scăzută până când lucrurile au devenit extrem de grave.

Încălcarea regulii trebuie sancționată ”de mică”, nu exista ”cu armele lor”. Dragnea a fost un accident teribil al istoriei, din păcate repetabil dacă lecția lui nu vă fi corect înțeleasă.