Niciun stat nu e curat ca lacrima, lobby-ul există peste tot în lume, reglementat ca în SUA, parțial reglementat, ca în Germania, sau acceptat tacit în democrațiile occidentale, pentru că peste tot unde există bani publici există, nu-i așa?, și contractele cu statul.
Iar când un funcționar al statului servește unor interese private, contra unui folos pentru sine, se naște corupția. Nu și în România.
Pentru România, ar trebui inventat un nou termen, care să adauge sensului clasic elementul de rău pe care funcționarul care devine instrumentul unor interese private, pentru a obține un câștig pentru sine, îl face celorlalți, cei mulți.
Astfel, nu accepți mită doar pentru a ajuta o firmă sau alta să primească un contract cu statul, ci și pentru a o ajuta să nu livreze un produs calitativ, astfel încât ”să se merite”.
Dacă tot iei banii statului, măcar să câștigi cât poți de mult de pe seama lui, doar e stat, nu e om și mai ales nu e unul dintre ai noștri! Lui, statului, i-o facem, el are banii!
Raportarea la stat se situează în aceeași paradigmă din vremea comunismului: statul e câmpul de cartofi pe care oamenii îl muncesc și de pe care își însușește fiecare ce poate, are nevoie, se nimerește: o sapă, un cartof, o lădiță. Doar statul e al nimănui.
Iar dacă în comunism era vorba despre un stat ostil oamenilor și în afara alegerilor acestora, obiceiul de a considera bunul tuturor ca fiind totuna cu bunul nimănui și atunci îți poți îndesa o bucățică în buzunar a trecut în postcomunism.
Nu fără ajutorul politicienilor din anii 1990, cei care au recuperat instituțiile, asigurându-se că ele vor funcționa tacit personalizate și pe baza îndatoririlor, serviciilor și avansărilor ca recompensă pentru serviciile făcute sau pedepsire exemplară, pentru serviciile nefăcute ori pentru ieșirea din rând.
A fost cazul unei asistente din Mehedinți, pe care baronul local Duicu a încercat să o pedepsească în acest fel exemplar, înscenându-i o luare de mită, pentru că aceasta îl critica în spațiul public, acel spațiu unde foarte mulți îi erau complici tăcuți, pentru că știau ce face politicianul cu clinica lui de imagistică, în detrimentul sănătății oamenilor care chiar aveau nevoie de un RMN.
În cazul de la Mehedinți, corupția a ucis la propriu, pentru că vorbim despre aparate de RMN neperformante și de fraudarea bugetului de asigurări de sănătate.
Cine se crede curat trebuie distrus
Dar Duicu a pus la cale o întreagă operațiune mafiotică, așa cum apare în rechizitoriul procurorilor din epocă: mai întâi, i-a solicitat direct șefei Secției de Radiologie de „a le găsi ceva” şi a-i „da afară” pe asistentă și soțul acesteia.
Apoi, i-a cerut directorului postului TV Tele 2 Drobeta să facă un reportaj cu camera ascunsă, în care un jurnalist îi dă mită asistentei. O pedepsire exemplară, discreditarea practicată de Securitate, a cărei menire era nu numai să te scoată din joc, ci să arate tuturor celorlați că până și tu ești murdărit.
Și nu pentru că criticile asistentei pe Facebook i-ar fi expus ilegalitățile ori i-ar fi periclitat autoritatea, ci pentru că oricine din sistem care nu accepta să fie la fel ca toți ceilalți putea submina sistemul.
Principiul de funcționare al acestuia presupunea ca fiecare să fie prins cu ceva, să fi fost complice la ceva, vinovat în felul parșiv al lui ”cu toții suntem vinovați, niciunul nu e curat”.
Și, într-un fel sau altul, inducerea acestui sentiment difuz de vinovăție colectivă l-a ținut la putere pe Duicu, pentru că mai toată lumea trebuia să fi aflat de RMN-urile fictive – 70% din banii pentru sănătatea unui județ au ajuns în buzunarele lui.
Procurorii DNA nu au calculat, nici nu aveau cum, câte vieți au fost amânate sau chiar pierdute din căpușarea sistemului medical.
E un exemplu cinic de dincolo de corupție, pentru că nu vorbim despre îmbogățirea unuia din banii statului, ci de îmbogățirea unuia pe seama vieților oamenilor celor mulți.
Lămpi contra civilizație
Gabriel Liiceanu povestea undeva despre un afacerist al anilor 1990, a cărui bunăstare era direct proporțională cu sărăcia și menținerea celorlați în înapoiere.
Omul vindea lămpi în satele neelectrificate și reușita lui depindea de eșecul celorlați de a avea acces la civilizație. Și mai e aici o semnificație stupefiantă: pervertirea. Lampa, cândva semn de civilizație, pentru că aducea lumina în case, a devenit condiție a înapoierii. Orwell curat.
Doar că satele s-au electrificat și capitalismul uzurpat al omului a trebuit, probabil, să se reinventeze.
Cum nu putea sabota rețelele de electrificare, probabil că a făcut un pas mai departe, poate chiar spre facerea banilor din viețile altora. Poate chiar din aparate de RMN ori din operații estetice din banii care le-ar fi putut reda demnitatea femeilor operate de cancer de sân – cazul grotesc al medicilor de la Spitalul Clinic de Urgenţă de Chirurgie Plastică, Reconstructivă și Arsuri, care făceau operații estetice decontabile, minimizând astfel șansa unei femei trecute prin drama extirpării unui sân de a-și reveni.
Principiul e același: bunăstarea mai mult decât corupților e direct proporțională cu răul făcut celorlalți. Nu ajunge să iei banii de la stat, trebuie să rupi din sănătatea și viețile oamenilor.
Directorul UNIFARM este acuzat de procurorii DNA nu numai pentru că ar fi cerut mită 760.000 de euro pentru un contract de achiziție a echipamentelor de protecție împotriva infectării cu SARS-CoV2, ci și pentru că echipamentele livrate erau neconforme, adică făceau rău medicilor care le foloseau.
Bunăstarea lui Adrian Ionel Eugen era cu atât mai îndestulătoare cu cât răul pe care îl pătimeau ceilalți era mai mare.
Citește și analiza Dosarul Unifarm - dincolo de partide și guverne