Ray Fisman și Miriam A. Golden propun o paradigmă a corupției ca echilibru, pentru a explica de ce politicienii și funcționarii unei țări sunt mai dispuși să se lase corupți, iar contribuabilii mai înclinați să dea mită, decât aceia ai unei alte țări, cu condiții de trai și parcurs socio-politic similare.
Conceptul de bază în această definire funcțională a corupției este acela de așteptare socială. Dacă o persoană care merge cu copilul bolnav într-un spital se așteaptă ca majoritatea oamenilor să dea mită personalului medical, atunci și ea o va face. Dacă, din contra, așteptările sociale îi arată că numărul celor care nu au pregătit bani în plic pentru a cumpăra informal serviciile medicale este minor, atunci nici ea nu va intra în acest schimb corupt. În acest fel, corupția ține de acest echilibru între propriul comportament față de autoritate și așteptările de la ceilalți.
Autorii dau un exemplu care se referă și la România.
Cineva din Chile – o țară cu venituri medii, dar cu nivel de corupție mic – care încearcă să mituiască un medic, pentru a obține mai multă atenție de la el sau un tratament mai bun, se expune pe sine oprobriului public, ridiculizării și poate chiar unei pedepse de câteva luni de închisoare. Cineva din România care nu dă mită atunci când merge la medic riscă să rămână fără îngrijire medicală.
Acolo unde corupția e ceva comun, indivizii nu văd altă opțiune decât aceea de a participa la corupție. Invers, acolo unde corupția nu e ceva obișnuit, indivizii care oferă mită sunt expuși.
Ray Fisman, Miriam A. Golden – Corruption, Oxford University Press
Într-un fel, corupția este aproape o predispoziție socială care ți se pune în brațe atunci când te naști în România, și nu în Chile. Asta nu înseamnă că e un destin implacabil, ci că e nevoie de acele schimbări culturale și instituționale care să provoace și o modificare a percepțiilor despre ce face majoritatea. Dar e important de spus că oamenii care dau plăți informale – mită – sau care fentează regulile, pentru a obține un acces real la servicii medicale, la educație pentru copiii lor și așa mai departe, nu au compasul moral inferior celor dintr-o țară unde regulile și respectarea lor garantează mai degrabă accesul la servicii sociale, iar nerespectarea lor, pilele, privilegiile, șpăgile mai degrabă deservesc.
Nicio situație nu este însă absolută, corupția ca echilibru înseamnă jocul unor variabile pe două axe. De pildă, românii sunt preponderent înclinați să fenteze regulile nu pentru că le place, nici pentru că au de câștigat multe din asta - din contra, pe termen lung, corupția e decontată tot de indivizi, nu de politicieni și funcționarii din administrație -, ci pentru că pur și simplu acesta e cel mai bun scenariu pe care li-l pune la dispoziție societatea.
Să luăm cazul mai slab al vaccinării. Cei care au sărit peste rând, fie că au profitat de breșa specialilor, de privilegiul de a fi într-o familie ori de acela de a cunoaște pe cineva cu acces la vaccin, nu sunt răufăcătorii dintre noi. Sunt oameni ale căror așteptări sociale erau ca și ceilalți să procedeze la fel.
Mai mult, aici chiar statul a încurajat o astfel de percepție.
În primul rând, prin suprapunerea categoriei „esențialilor”. Deși principiul era ca doar cei care lucrează în medii expuse să profite de acest privilegiu, practic, instituțiile de stat și firmele private au pus pe listă, otova, toți angajații, de multe ori și pe cei care lucrau de acasă. S-a întâmplat și în cazul jurnaliștilor, unde regula stipula clar că au acces la vaccinare prioritară, laolaltă așadar cu vârstnicii și bolnavii cronici, cei care lucrează pe teren, în medii expuse virusului, cum sunt reporterii care fac reportaje în secțiile COVID-19. Celor mai mulți nu li s-a părut problematic nu din rațiuni de imoralitate, ci pentru că, pe de o parte, statul este cel care a creat breșa și care a amestecat vulnerabilii cu noua categorie a esențialilor și, pe de altă parte, așteptările lor în termen de comportament social erau că majoritatea va proceda la fel.
În al doilea rând, statul a confirmat aceste așteptări sociale că aceia care fac uz de privilegii – statut de esențial, în acest caz – obțin mai repede securitatea, adică vaccinul.
Acesta e fost efectul publicării centrelor care au vaccinat pe ascuns și peste rând: cei care au încercat să procedeze corect, să se așeze la rând și să respecte regulile, pretinzând și de la ceilalți același comportament social, s-au trezit a doua zi cu sentimentul că au fost înșelați.
Și în al treilea rând, statul însuși a fentat regulile și i-a recompensat pe cei care au profitat de asta.
Programarea pentru etapa a III-a a vaccinării trebuia demarată luni, 15 martie, potrivit regulii formulate și anunțate de autorități. Nu în 14, nu în 16 martie, ci luni, 15 martie. Nu s-a întâmplat așa. Duminică, a venit vestea pe rețele sociale că se pot face programări și că se găsește chiar și vaccin Moderna în unele centre, am citat aproximativ de pe Facebook. Nu se știe exact cât anume a fost deschisă această nouă breșă, o oră, două. Au fost oameni care au jubilat cu programarea făcută, în degringolada statului, unii care au găsit un Pfizer sau o Moderna prin vreo localitate mică, acolo unde locuitorii nici nu au știut de breșă sau nu au fost suficient de rapizi ori poate sunt în vârstă și nu au competențe digitale. A învins nu doar darwinismul, ci și voința de putere.
Și lucrurile nu s-au oprit aici.
După ce a permis celor mai vânjoși și mai tenace să intre înaintea deschiderii, statul a închis ușa în fața celor care se așezau la rând. Platforma devine funcțională luni, au vestit autoritățile, dând chiar și un orar pentru fiecare localitate, să știe oamenii când să intre pe platformă. Doar că iarăși însuși statul a fentat propria regulă și nu a deschis când a spus, ci mai devreme, nu se știe exact când, cert e că iar au fost unii mai vigilenți, sau mai neîncrezători în cuvântul statului, care s-au programat înainte de deschidere. Unii în București, alții în vreo comună unde sătenii nu au dat refresh platformei, mulți nu au nici acces la internet, așa cum nu au foarte mulți copii, deși școala a fost online.
Or, dacă statul însuși își fentează regulile și mai apoi îi și recompensează pe cei care i-au copiat comportamentul, ceilalți, cei rămași pe din afară, vor încerca în mare parte să își recalibreze așteptările și, cu toate că în sistemul lor de valori folosirea privilegiilor este costisitoare pe termen lung, o vor face, pentru că au înțeles că ăsta e cel mai bun scenariu pentru a obține ce obțin ceilalți. Asta înseamnă că oamenii se simt prinși în capcană.
România e dată exemplu în această carte editată de Oxford atunci când vine vorba despre țări corupte. În ultimul deceniu, anticorupția a fost o miză societală, dar, de fapt, cei mai mulți dintre români se așteaptă ca majoritatea să apeleze la corupere, pentru a putea avea acces la drepturile care, de altfel, sunt garantate de calitatea de cetățean. Într-o astfel de societate, opțiunile de a nu proceda astfel sunt limitate și, sigur, spun cei doi autori, mereu vor exista oameni a căror verticalitate e peste medie, avertizori de integritate, curajoși, dar ei nu sunt recompensați de societate și nici nu sunt suficient de mulți pentru a inversa așteptările și percepția. Pentru asta, e nevoie de voință politică și de instituții.
În Georgia, Mihail Saakașvili a desființat Poliția coruptă, într-un gest care intră în paradigma Mani pulite, pentru a o reconstrui instituțional.