De câteva zile curg lamentările și blestemele pentru că în urma Deciziei 458/2020 a CCR nimeni nu mai poate fi ținut cu forța în carantină, izolare sau spital. Practic, singura sancțiune rămasă este de natură penală pentru cazul în care o persoană care știe că este infectată infectează la rândul ei alți oameni.
Nu mi se pare greșit că asimptomaticii nu sunt ținuți în spitale, acesta a fost un exces. Dar mi se pare problematică imposibilitatea impunerii izolării la domiciliu, la fel ca posibilitatea externării la cerere a persoanelor simptomatice.
Ca să fie foarte clar, numărul cazurilor a început să crească înainte de publicarea în MOF a deciziei CCR, deci înainte că ea să devina obligatorie. Și creșterea este consecința unui grad tot mai mare de neîncredere în mesajul autorităților, inclusiv medicale. Dar este posibil ca vidul legislativ să agraveze situația.
Cum am ajuns aici?
Pe scurt, ca să nu intrăm în detalii tehnice, pentru că Legea nr. 95/2006 și OUG nr. 11/2020 au lăsat instituirea carantinei și spitalizării obligatorii prin Ordin de ministru, în condițiile în care art 53 al 1 din Constituție prevede că drepturile și libertățile nu pot fi limitate decât prin lege.
Prin urmare, CCR nu a stabilit că ar fi neconstituționale carantina și spitalizarea, ci faptul că restrângerea drepturilor fundamentale nu a fost reglementată detaliat prin lege.
”Curtea recunoaște că, în situații excepționale, așa cum este cea determinată de răspândirea infecției cu virusul COVID-19, instituirea unor măsuri energice, prompte și adecvate gravității situației reprezintă, în realitate, un răspuns al autorităților la obligația prevăzută în art. 34 alin. (2) din Constituție, potrivit căreia ’Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei și a sănătății publice’.
De asemenea, Curtea reține că atât internarea obligatorie în vederea prevenirii răspândirii unor boli transmisibile, cât și măsura carantinei sunt restrângeri aduse exercițiului unor drepturi și libertăți fundamentale ce pot fi justificate în condițiile în care rațiuni ce țin de necesitatea asigurării siguranței și sănătățîi publice le impun.
Cu toate acestea, Curtea observă că măsurile amintite au efecte severe asupra drepturilor și libertăților persoanei și de aceea reglementările în materie trebuie să îndeplinească, în mod strict, toate condițiile constituționale. Caracterul excepțional, imprevizibil al unei situații nu poate constitui o justificare pentru a încălca ordinea de drept, prevederile legale și constituționale referitoare la competența autorităților publice ori cele privind condițiile în care se pot aduce restrângeri exercițiului drepturilor și libertăților fundamentale.
Autoritățile naționale - în mod special administrația centrală și locală - sunt cele mai în măsură să identifice și să stabilească acel set de acțiuni necesare intervenției adecvate fiecărei etape de evoluție a pandemiei, însă măsurile dispuse nu se pot întemeia decât pe un cadru legal primar, care se subordonează prevederilor constituționale și internaționale referitoare la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.
Având în vedere că situația de criză generată de o pandemie reprezintă premisa inevitabilă a unor astfel de restrângeri, legislația națională trebuie însoțită de garanții clare și eficiente împotriva oricăror abuzuri sau acțiuni discreționare ori ilegale”, se arată în paragraful 73 al Deciziei CCR nr. 458/2020.
Din punctul meu de vedere este corect, având în vedere textul constituțional de la art. 53. Ca să fie și mai clar: legea care spune, precum L 95/2006, că ministrul Sănătății poate emite ce ordin vrea el, e neconstitutionala pentru că permite unui ministru să restrângă drepturi și libertăți câte, cum și cât timp vrea.
Este constituțională o lege care spune: restrângerile în caz de pandemie pot să fie astea și astea, pe atâta durată maximă, cu aceasta procedură, pentru aceste boli, în aceste locuri, cu aceste sancțiuni, iar procedura privind aceste condiții precise poate fi activată prin OM.
E rău? Nu. Așa trebuie să fie, pentru că altfel orice ministru poate să limiteze ce îi tună. De exemplu, să nu mai permită protestele pentru că e secetă sau poluarea prea mare. Motive se găsesc și de aceea important este să nu generezi precedent.
Și din această perspectivă mi se pare de-a dreptul șocant că oameni care au protestat în Piața Victoriei pentru statul de drept, pentru supremația legii și a Constituției, oameni care au criticat CCR pentru încălcarea Constituției critică acum CCR tocmai pentru respectarea Constituției.
Adică statul de drept e valabil numai când îl urâm pe Dragnea, e facultativ, un hobby și acum, că treaba e serioasă, nu avem vreme de hobby? Asta arată, din punctul meu de vedere, cât de deficitară este educația noastră democratică și cât de vulnerabili la dictatură suntem.
Ce ar fi trebuit să facă guvernul pentru a evita situația în care s-a ajuns?
Emiterea Ordinelor ministrului Sănătății nu a fost nelegală în sine. Ea s-a bazat însă pe prevederi legale neconstituționale. Era previzibilă această neconstituționalitate? În mod cert, indiferent dacă recunoști sau nu temeiurile deciziei CCR, chiar dacă o socotești abuzivă, aberantă.
De la începutul crizei, CCR emite decizii care arată că drepturile și libertățile nu pot fi restrânse decât prin lege, clara, precisă, predictibilă, în care nimic nu e lăsat la arbitrariul, poate abuzul unui ministru sau unui agent constatator.
De aceea au picat, daca vă amintiți, amenzile date în starea de urgență. De aceea a fost nevoie să existe o lege a stării de alertă. Deci cel târziu în momentul în care guvernul s-a trezit cu chestiunea carantinării, izolării, spitalizării trimisă la CCR ar fi putut să-i fie clar că o restrângere ale carei condiții concrete sunt stabilite prin ordin de ministru, nu reglementate precis într-o lege, va fi declarată neconstituțională.
Încă de atunci puteau pune mana la Ministerul Sănătății pentru elaborarea unui proiect de lege pe tema asta care să fie trimis cu solicitare de procedura de urgență în Parlament.
De parcă PSD l-ar fi votat!, spun unii. Dacă nu-l vota, problema politică era clar la cei care refuzau. Deocamdată cert e doar că proiectul nu a existat, deci Parlamentul nu a avut ce să aprobe sau respingă. Și nu există nici măcar astăzi, pentru nici măcar după ce Curtea s-a pronunțat, nici măcar după ce motivarea a fost publicată în MOF, guvernul nu a emis proiectul de lege care să reglementeze carantina și spitalizarea.
Sigur că ele puteau fi incluse la o adică și în legea stării de alerta, daca înțelegeau ce era de înțeles din celelalte decizii CCR. Dar acolo nu s-au ocupat decât de posturi vacante, măști și termometre.
Dl Orban, în loc să fi pus la muncă Ministerul Sănătății sau, dacă acesta nu e în stare, cel al Justiției, îndeamnă populația să nu respecte decizia CCR, o declarație care arată că nu înțelege nimic, pentru că populația nu are nimic de respectat din Decizia CCR.
Ea nu scoate pe nimeni cu forță din spitale, nu împiedică internările, ci doar spune că nimeni nu poate fi ținut cu forța în spital și carantină. Deci formularea corecta ar fi fost cel mult: ”nu folosiți oportunitatea oferită de Decizia CCR de a ieși din spital și carantină”.
Deci dacă de vineri nu mai există nicio modalitate legală de a ține pe cineva în spital sau în carantină este exclusiv vina guvernului care nici măcar nu a încercat să compenseze previzibilul vid legislativ apărut după Decizia CCR. Și nu înțeleg de ce nu se grăbește să-l acopere.