Așa cum bine se știe, moderația nu e potrivită întotdeauna, în sensul că uneori, când trebuie denunțate principii și regimuri politice inacceptabile, mai este nevoie și de lipsă de moderație, iar „Centrul” trebuie să-și dovedească viabilitatea contracarând cu tărie acțiunile agresive ale extremiștilor.
Conciliatorismul a fost o politică susținută de liderii britanici – iar mai târziu și de cei francezi – de evitare a unui război cu țările care promovau țeluri revizioniste și metode agresive de acțiune internațională, precum Japonia, Italia și Germania, prin acceptarea unora dintre solicitările acestora, dacă existau motive comprehensibile pentru susținerea lor.
Într-o istorie lipsită de glorie a conciliatorismului s-ar putea delimita două perioade: una pasivă (de la mijlocul anilor ’20 până în 1937) și una activă (după preluarea mandatului de prim-ministru în Marea Britanie a lui Neville Chamberlain, în mai 1937).
Caracteristica primei faze a fost aceea că liderii de la Londra și uneori și cei de la Paris au acceptat, fără a reacționa eficient, diverse acte agresive și acțiuni de încălcare a tratatelor de pace și a altor acorduri internaționale care constituiau ceea ce s-a numit „sistemul de la Versailles” (sau Versailles – Locarno), precum nerespectarea clauzelor militare, economice și financiare ale tratatelor de pace, ocuparea Manciuriei, atacarea Etiopiei, reînarmarea germană și reocuparea zonei renane.
În cea de-a doua fază, premierul britanic Neville Chamberlain a oferit un nou impuls conciliatorismului, prin preluarea inițiativei: dorea să descopere care erau aspirațiile lui Adolf Hitler și să-i demonstreze acestuia că cererile rezonabile puteau fi îndeplinite prin negocieri și nu prin folosirea forței.
Conciliatorismul a fost o politică care s-a bucurat de popularitate, care a câștigat alegeri democratice, care a fost susținută de cei mai mulți lideri politici britanici din anii ’30: Ramsay MacDonald, Stanley Baldwin, John Simon, Samuel Hoare, Neville Chamberlain. Cei care au respins conciliatorismul au fost ridiculizați, marginalizați și considerați iresponsabili. Însă eșecul deplin al conciliatorismului avea să-i aducă în prim-planul politicii naționale și internaționale, așa cum a fost cazul lui Winston Churchill.
Erau motivații diverse ale politicii conciliatoriste, iar însumarea acestor opinii conducea la concluzia aparent logică că nu exista, practic, alternativă substanțială la această abordare.
Așa cum susținea un istoric britanic: „Dacă cineva se apucă să totalizeze motivațiile plauzibile ale conciliatorismului […] va observa că acestea sunt mai mult decât suficiente pentru a-l explica. A fost eminamente predeterminat; orice altă politică în 1938 ar fi fost o aberație uluitoare, aproape inexplicabilă, de la normă” (P. W. Schroeder, 1976).
În primul rând, se credea că era esențial să se evite războiul, care părea să fie mai devastator ca niciodată. Marele Război lăsase urme încă vii, iar ororile lui îi bântuiau încă pe mulți. Cea mai mare frică era legată de bombardarea orașelor fără apărare. Toate confruntările de după 1918 sugerau un fenomen care avea să fie ilustrat deplin de următoarea conflagrație: „barbarizarea războiului”, adică ștergerea completă a separației dintre trupe combatante și populația civilă. Războiul civil din Spania a arătat ce urmări putea avea aneantizarea acestei bariere.
În plus, în țările care s-au confruntat cu marea criză economică mondială – iar Marea Britanie a fost printre ele – se considera că fondurile disponibile ar fi trebuit folosite în scopuri economice și sociale, nu pentru înarmare. Iar guvernele britanice au părut a fi susținute de o opinie publică intens pacifistă. Spre exemplu, Baldwin și al său Guvern Național au câștigat o victorie electorală detașată în noiembrie 1935, la scurt timp după ce prim-ministrul își dăduse cuvântul de onoare că nu va fi nicio reînarmare semnificativă.
În al doilea rând, mulți erau de părere că Italia și mai ales Germania aveau motive reale de nemulțumire, în sensul că, la Conferința de pace de la Paris, Italia nu primise tot ceea ce i se promisese, iar Germania fusese tratată prea aspru. În acest din urmă caz, cărțulia polemică a lui John Meynard Keynes, „Consecințele economice ale păcii”, jucase un rol proeminent.
Multă lume credea cu adevărat că „Cei Trei Mari” s-au rupt de realitate la Versailles și au greșit, impunând Germaniei o povară de nesuportat, ceea ce afecta pernicios nu doar Republica de la Weimar și, mai apoi, cel de-Al Treilea Reich, ci și alte țări, dar în primul rând relansarea economică europeană.
În consecință, publicul britanic a simțit că trebuie să-i trateze pe germani cu simpatie și să le susțină tentativele de revizuire sau de înlăturare a celor mai detestate clauze ale Tratatului de la Versailles. Astfel, dispăreau motivele pentru o agresiune germană și se deschidea calea pentru amiciția naturală anglo-germană.
Citeşte integral analiza scrisă de Lucian Leuștean Cel mai mare eșec din istorie al „Centrului”: conciliatorismul pe CentrulPolitic.ro.