În 2019, când papa Francisc a vizitat România, Suveranul Pontif venea într-o țară în care după 30 de ani de la căderea dictaturii, una dintre bisericile sale era încă marginalizată și nedreptățită.
Papa Francisc poposea în cea mai mare țară ortodoxă din Uniunea Europeană pentru a-și arăta deschiderea, pentru a vorbi iar și iar despre ceea ce-i poate apropia pe ortodocși de catolici, dar și pentru a aminti lumii întregi că în 1948 comuniștii români, la ordinele Moscovei, au interzis prin lege Biserica Greco-Catolică, i-au aruncat în închisori pe preoții care au refuzat să-și renege cultul, iar BOR le-a luat bisericile.
Papa Francisc spunea în discursul său de la începutul verii din 2019 că „Atâţia fii şi atâtea fiice ai acestei ţări, din diferite Biserici şi comunităţi creştine, au îndurat vinerea persecuţiei, au trecut prin sâmbăta tăcerii și au trăit duminica renaşterii”. „Atâţia martiri şi mărturisitori ai credinţei”, spunea Papa cu gândul la călugării și călugărițele greco-catolice, la preoți simpli și înalți prelați care n-au vrut să treacă de partea ortodocșilor majoritari, care n-au vrut să fie de partea dictaturii.
Au fost bineînțeles victime din toate bisericile, dar după Decretul de la 1 decembrie 1948 care a suprimat Biserica Greco-Catolică, peste 1700 de lăcașe de cult aparținând acesteia au fost luate cu japca de Biserica Ortodoxă Română, care nu a mai vrut să le dea înapoi. Greco-catolicii încă se luptă în justiție aproape în fiecare oraș transilvănean să-și recupereze bisericile. În cele mai multe locuri s-au strâns bani de la oameni și uneori cu donații de la Vatican au fost construite de la zero altele noi.
Papa Francisc ar fi vrut să dea un impuls restituirilor, și să-i convingă pe înalții prelați ai Bisericii Ortodoxe Române (BOR), că transilvănenii când au înființat în 1700 Biserica Unită cu Roma refăceau simbolic scurta uniune a celor două mari biserici creștine semnată la Florența pe 5 iulie 1439. La aproape 600 de ani de la acel moment, liderul Bisericii Catolice încerca să găsească punți spre o nouă înțelegere pornind de la „puterea memoriei”.
Dar dincolo de întâlnirea simbolică pe care a avut-o cu Patriarhul Daniel, efectele vizitei pe linie ecumenică nu au avut alte urmări, iar liderii ortodocși nu înțeleg cât de important ar fi pentru repararea onorabilității BOR să le dea greco-catolicilor bisericile înapoi.
Șeful BOR i-a spus atunci Înaltului Pontif că îl lasă „să rostească rugăciunea Tatăl nostru în latină și să intoneze câteva cântări pascale catolice” la slujba comună ținută chiar în noua catedrală. Totul în semn de „recunoștință” pentru „sprijinul simbolic” dat de Vatican construirii Catedralei Mântuirii, 200.000 de euro, dar și fiindcă Papa îi sprijină pe „credincioșii ortodocși din Italia și alte țări, unde Biserica Romano-Catolică a pus la dispoziţia comunităţilor ortodoxe româneşti 426 lăcaşuri de cult, 306 în Italia şi 120 în alte ţări din Europa Occidentală”.
Patriarhul Daniel nu s-a folosit nici de ocazia venirii papei Francisc în România, nici de vreun alt eveniment pentru a cere scuze în numele BOR pentru nedreptățile făcute de biserica majoritară greco-catolicilor. Acum doi ani, însă, când s-au împlinit 75 de ani de la trecerea în ilegalitate a Bisericii Greco-Catolice, secretarul de stat pentru Culte, Ciprian Olinici, a cerut iertare în numele instituției sale pentru abuzurile la care a fost supusă această biserică.
În 2019, când a sosit în România pentru 3 zile, papa Francisc i-a beatificat pe cei șapte episcopi greco-catolici care au fost torturați sau chiar au murit în închisorile comuniste în perioada dictaturii fiindcă au vrut să-și păstreze credința. De pildă, în 1952, Valeriu Traian Frenţiu episcop greco-catolic de Oradea Mare a murit în închisoarea de la Sighet la 77 de ani și a fost îngropat într-o groapă comună.
În 1946, Serviciul Special de Informații, precursorul Securității, notează că Frențiu a spus că el face doar politica Bisericii dictată de Vatican și că „România nu e bine să stea doar cu fața la Răsărit, ci e bine să fie cu fața și spre Apus, că numai de acolo vine căldura spirituală” (Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989: Documente și mărturii, Polirom, Iași, 2003).
Acești episcopi pe care papa Francisc i-a beatificat în fața unei mari mulțimi de români erau continuatorii Școlii Ardelene și ai marilor iluminiști transilvani, pe care istoria autohtonă adesea îi desparte de Biserica Greco-Catolică, deși toți erau parte a acesteia.
Papa Francisc a vrut ca cei șapte episcopi martiri să intre în memoria colectivă a românilor pentru totdeauna, fiindcă ei s-au opus nu doar integrării cu forța în BOR, ci și dictaturii, în momente în care liderii ortodocși făceau pactul cu diavolul și fraternizau cu staliniștii, comuniștii, cu dictatura. Acesta a fost gestul suprem făcut de Papa Francisc pentru România, o țară în care înțelegerea greșită a istoriei pare să persiste.
Vizita papei Francisc în România a scos la suprafață viețile uitate ale acestor lideri spirituali ai unei biserici martirizate de comuniști, căreia nici Justiția post-decembristă nu i-a făcut dreptate.
Autor: Sabina Fati