La puțin timp după atacul devastator al organizației teroriste Hamas asupra Israelului din 7 octombrie 2023, comunitatea internațională a părut să ajungă rapid la un consens: da, Israelul are dreptul la legitimă apărare a teritoriului și cetățenilor săi, dar acesta nu poate fi nicicum exercitat în mod legitim, este doar un drept cel mult la modul abstract, deoarece exercitarea acestui drept nu s-ar putea face, în ochii unei bune părți a opiniei publice mondiale, mai ales cea din partea stângă a spectrului politic, decât într-o situație marcată de paradoxuri insurmontabile.
Anume, Israelul să condamne acțiunile Hamas, dar să întoarcă și celălalt obraz. Să înfrângă Hamas fără a face victime civile și în timp ce este de acord cu o încetare a focului. Nu cred că astăzi vreun alt stat democratic, atacat în felul în care a fost atacat Israelul, ar fi judecat în raport cu astfel de standarde și așteptări complet contradictorii, dar care se pare că nu ridică prea multe semne de întrebare și nu generează prea multe discuții.
Înainte de atacul Hamas din octombrie anul trecut, o bună parte a societății israeliene, conștientă de posibilitatea ca statul evreu să fie atras într-un conflict cu Iran sau cu Hezbollah, se temea de un scenariu similar conflictului din Ucraina: un război de uzură, care să îi epuizeze voința și capabilitățile, până cedează presiunilor din afară.
După 7 octombrie, când acest scenariu pare să se confirme, cel puțin până acum, zece luni mai târziu, Israelul este într-o situație asemănătoare Ucrainei, un stat care de asemenea își exercită dreptul la legitimă apărare, dar – din varii motive, foarte multe având de-a face cu o resurgență periculoasă și accelerată a antisemitismului în diversele sale manifestări, cam peste tot în lume, așa cum o arată numeroase rapoarte și sondaje (cum este cel publicat recent de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a UE) – statul evreu este tratat, de multe cancelarii occidentale și de mass-media internaționale, drept un stat paria, cu nimic mai presus de Rusia. Acestea din urmă par să uite, intenționat sau nu, că antisemitismul începe cu evreii, dar foarte rar se oprește doar acolo.
Aspecte care aproape zilnic își găsesc loc în secțiunile de breaking news ale concernelor media internaționale sunt cele care țin de numărul de victime civile din Gaza, care, potrivit unei surse a cărei credibilitate nu poate fi precis verificată de nimeni, anume Ministerul Sănătății sub controlul Hamas, a ajuns la zeci de mii, în principal femei, copii și bătrâni – ceea ce, dincolo de dimensiunea de necontestat a acestei tragedii umane, ar trebui să ridice o întrebare care cred că nu a fost nicicând dezbătută în acest context: oare de ce aceste cifre nu menționează aproape niciodată numărul de victime din rândul bărbaților capabili de luptă, cum au fost cei care au planificat și dus la îndeplinire atacul din 7 octombrie?
Să înțelegem că aceștia nu mai sunt în Gaza, care e devenit o zonă devastată de război populată exclusiv cu femei și copii? De ce vitriolul opiniei publice internaționale, manifestat prin proteste pro-Palestina în campusurile universităților americane, ca să dau doar un exemplu, este îndreptat exclusiv spre Israel, atunci când IDF atacă clădiri civile în Gaza, fără a menționa că principalul motiv pentru care aceste clădiri sunt atacate, principalul motiv pentru care există victime civile, este că Hamas, o organizație teroristă care ține Gaza captivă din 2007, folosește școli, spitale, blocuri de locuințe pentru a-și depozita armamentul sau a-și ascunde membrii activi și liderii, sperând, probabil, că atacul asupra acestora va duce la victime civile, a căror viață sau moarte le sunt complet indiferente, dar care le va aduce un capital masiv de simpatie la nivel mondial?
Citește integral textul Câteva reflecții și adevăruri incomode la zece ani de război în Gaza scris de Raluca Moldovan pe Centrul Politic.