Odată cu congresul de validare al PSD, se poate considera că dl Crin Antonescu este candidat cu acte în regulă al coaliției de guvernare. Ceea ce nu înseamnă că este și favoritul la câștigarea alegerilor. Are câteva pietre de moară legate de picioare.
Discursul lui Crin Antonescu la congres a fost un mare șpagat nu numai către pesediști, ci și către zona permeabilă totuși la argument din tabăra extremistă, căreia i-a afirmat atașamentul la tradiție și valorile ei, de la familie și credință, naționalismul și antiglobalismul. Cu atenție însă pentru a nu antagoniza cu totul nici tabăra progresistă, de ale cărei voturi ar putea avea nevoie în turul al doilea.
A rezultat o poziționare apăsat conservatoare, dar fără a nega dreptul la existența fără stridențe a minorităților de toate felurile.
Discursul dlui Antonescu nu a conținut atacuri nominale la alți candidați, identificați prin figuri de stil ca „Petrache Lupu cu ambiții geopolitice” sau prin șapca trumpistă.
Discursul a fost despre sine ca potențial președinte, despre partidul declarat istoric a cărui susținere o cerea și căruia i-a masat orgoliul atât de rănit prin chiar faptul că se afla în situația de a nu avea candidat propriu pentru prima dată după '89. Dar a fost și despre punțile întinse către diferite segmente electorale recuperabile sau măcar de neantagonizat, cum spuneam.
O abordare inteligentă și de recomandat și restului candidaților, pentru că, în bună măsură, Călin Georgescu a crescut din faptul că din 24 noiembrie s-a aflat mereu în centrul oricărui discurs politic. Singur împotriva tuturor, cel care a băgat sistemul în sperieți. Așa se creează legenda.
Cumva Crin Antonescu l-a aruncat pe Georgescu în zona accidentului istoric care trebuie tratat ca atare, fără a reduce un întreg proiect prezidențial la el.
Dl Antonescu se definește ca un președinte puternic, ceea ce presupune nu doar forța, ci și muncă, implicare, expunere. Ironia istoriei face ca ultimul președinte de acest fel al României a fost marele adversar politic al dlui Antonescu și anume Traian Băsescu.
Și tot ironic este că dl Antonescu trebuie să apere, cu sinceritate, nu mă îndoiesc, apartenența euro-atlantică a României, pusă în real pericol nu atât de persoana dlui Georgescu, cât de un curent nevrotic care l-a propulsat. Tocmai dl Antonescu, care în 2012, nu prin suspendarea în sine a președintelui Băsescu, ci prin modul abuziv procedural prin care a fost făcută, a generat o sincopă în relațiile euro-atlantice ale României.
Cristian Tudor Popescu observă că dl Antonescu s-a schimbat de atunci. Rămâne de văzut din mult mai multe decât un discurs.
Dar toate cele de mai sus sunt departe de a fi suficiente pentru a înlătura problemele din calea candidaturii dlui Antonescu și de a răspunde la toate întrebările.
1. Candidatul sistemului. Chiar dacă, realist vorbind, de 10 ani nu a mai fost la vârful politicii, deci parte la decizii, bune sau rele, asocierea cu partidele de la guvernare îi plasează decontul lor.
Pentru că toată mișcarea din jurul dlui Georgescu este în primul rând antisistem, unde sistemul este compus din partidele și instituțiile umplute cu oameni tot de partide. De aceea și promisiunea dementă din punct de vedere democratic a lui Georgescu că partidele vor dispărea a avut succes.
Cumva dl Antonescu are o șansă doar dacă reușește să recredibilizeze sistemul însuși, ceea ce este extrem de greu.
2. Priza reală cu electoratul, mai ales electoratul PSD. Nu este de-al lor, partidul este traumatizat de rezultatul din 24 noiembrie și acum de faptul că nu are candidat propriu.
Va fi nevoie de multă muncă, de multă mobilitate, de multă smerenie reală din partea dlui Antonescu pentru a ajunge la baza PSD și a o mobiliza la vot. Și nu o va putea face cu argumente raționale despre UE și NATO, ci exclusiv cu emoție. Are această abilitate dincolo de îndemânarea floretei ascuțite, adesea cu vârf otrăvit, care iscă enervare sau râs. Dar emoție, atât colectivă, cât și în relații directe în teritoriu? Știe să facă asta?
Este cu atât mai complicat cu cât există două potențiale zone de pierdere de voturi. Din PSD către, mai ales, Călin Georgescu și puțin, dar orice procent va conta, către Victor Ponta, iar din PNL către Nicușor Dan.
3. Trădările. Nu am nicio îndoială în privința seriozității dlor Ilie Bolojan și Kelemen Hunor. Dar la PSD lucrurile sunt complicate, pentru că Marcel Ciolacu își duce propria bătălie pentru supraviețuire politică, ceea ce nu e posibil decât dacă rămâne premier.
După cum remarca și Dan Tăpălagă, pare că Marcel Ciolacu mai joacă cu doi candidați - George Simion și Nicușor Dan, ca plase de siguranță. Interesantă este și relația cu Victor Ponta, care face tot felul de tumbe, Ciolacu se uită urât la el, dar l-a ținut până azi consilier onorific.
Da, este adevărat că dl Ponta este șeful comisiei economice din Camera Deputaților și de acolo poate face niște mizerii la dezbaterea bugetului. Dar a ajuns acolo și este menținut acolo cu acordul președintelui PSD, de bună seamă. De ce?
Așadar, la câte capete o juca Marcel Ciolacu?