Întrebat luna trecută dacă plănuiește să se alăture Israelului într-un atac asupra Iranului, președintele american Donald Trump a răspuns: „S-ar putea să o fac. Sau nu. Nimeni nu știe ce voi face”. A lăsat lumea să creadă că a acceptat o pauză de două săptămâni pentru ca Iranul să revină la masa negocierilor. Și apoi a ordonat atacul oricum.
Se conturează un tipar, scrie BBC: singurul lucru previzibil la Trump este impredictibilitatea sa. Își schimbă frecvent opinia. Se contrazice. Este inconsistent.
„[Trump] a creat o structură extrem de centralizată de luare a deciziilor, poate cea mai centralizată de la Nixon încoace, cel puțin în domeniul politicii externe”, afirmă Peter Trubowitz, profesor de relații internaționale la London School of Economics.
„Ceea ce înseamnă că deciziile politice depind foarte mult de caracterul, preferințele și temperamentul lui Trump”, mai spune Trubowitz.
Trump a transformat această impredictibilitate într-un avantaj politic și strategic. A ridicat-o la rangul de doctrină. Iar acum trăsăturile sale de personalitate conduc politica externă și de securitate a SUA.
Teoria nebunului și efectele ei
În științele politice, această strategie este cunoscută drept „Teoria nebunului”: liderul încearcă să-și convingă adversarii că este capabil să facă orice, tocmai pentru a obține concesii. Dacă este aplicată cu succes, poate fi o formă eficientă de constrângere. Trump este convins că îi aduce rezultate, că reușește să-și alinieze aliații la propriile sale obiective.
Dar funcționează și împotriva inamicilor? Și nu cumva, în loc să fie o iluzie strategică, această impredictibilitate este, de fapt, rezultatul unui set clar de trăsături de caracter documentate, ceea ce în timp îl face previzibil?
Atacuri, insulte și îmbrățișări
Trump și-a început al doilea mandat îmbrățișându-l pe Vladimir Putin și atacând aliații tradiționali ai Americii. A insultat Canada, sugerând că ar trebui să devină al 51-lea stat american. A spus că SUA ar trebui să anexeze Groenlanda - teritoriu autonom al Danemarcei, aliat NATO - și că ar trebui să recâștige controlul Canalului Panama.
Trump a pus sub semnul întrebării articolul 5 din Carta NATO, care garantează apărarea colectivă. „Cred că articolul 5 e pe moarte”, a declarat Ben Wallace, fost ministru britanic al Apărării. Iar fostul procuror general conservator britanic Dominic Grieve a afirmat: „Pentru moment, alianța transatlantică e terminată”.
Mesaje diplomatice scurse în presă au relevat o cultură a disprețului față de aliații europeni în administrația Trump.
„Împărtășesc pe deplin dezgustul tău față de profitorii europeni”, le-a scris secretarul Apărării Pete Hegseth colegilor săi. În acest context, vicepreședintele JD Vance a declarat la Munchen chiar că SUA nu vor mai garanta securitatea Europei.
O strategie care pare să funcționeze
Trump a reușit, totuși, să obțină rezultate. Acum patru luni, premierul britanic Keir Starmer anunța o creștere a cheltuielilor de apărare de la 2,3% la 2,5% din PIB. Luna trecută, la summit-ul NATO, acest prag a fost urcat la 5% și toți ceilalți membri ai Alianței au urmat exemplul.
Trump nu este primul președinte american care aplică „doctrina impredictibilității”. În 1968, președintele Richard Nixon i-a spus consilierului său pentru securitate națională, Henry Kissinger: „Spune-le nord-vietnamezilor că Nixon e nebun și că nu știi ce poate face. Mai bine se înțeleg cu noi înainte să fie prea târziu”.
Slăbiciunea doctrinei: vanitatea
Dar tocmai caracterul impredictibil al lui Trump ar putea fi și punctul slab al doctrinei sale, comentează BBC. Dacă aliații și inamicii își dau seama că el urmărește mai degrabă validare personală și succese rapide decât strategii coerente pe termen lung, întreaga tactică devine previzibilă.
Summit-ul NATO de luna trecută de la Haga a fost o demonstrație de lingușire față de Trump. Secretarul general al NATO, Mark Rutte, i-a trimis un mesaj personal: „Felicitări pentru acțiunea decisivă din Iran, a fost cu adevărat extraordinară”.
Trump a publicat mesajul, râzând de el în Air Force One, potrivit fostului consilier Anthony Scaramucci.
Funcționează cu adevărat asupra inamicilor?
În cazul adversarilor, rezultatele sunt neclare. Zelenski, de exemplu, a fost admonestat în Biroul Oval, dar ulterior a oferit SUA acces la resursele minerale ale Ucrainei. În schimb, Vladimir Putin nu pare impresionat nici de amenințări, nici de lingușeli. Iar Iranul? Atacul lui Trump asupra instalațiilor nucleare a fost considerat de unii cea mai imprevizibilă decizie de până acum, dar nu este clar dacă va avea efectul dorit.
Fostul ministru britanic de Externe, William Hague, consideră că atacul va avea efectul invers: va determina Iranul să accelereze cursa pentru arma nucleară. Michael Desch, profesor la Universitatea Notre Dame, este de acord: „E foarte probabil ca Iranul să decidă acum să construiască arma nucleară. Lecția lui Saddam și Gaddafi nu a fost uitată. Iranienii vor considera arma nucleară drept singurul scut eficient.”
Neîncredere în SUA?
Pe termen lung, doctrina impredictibilității riscă să dăuneze tocmai credibilității SUA ca partener. „Cine va mai vrea să negocieze cu o țară care nu respectă angajamentele și nu oferă siguranță?”, se întreabă Julie Norman, profesoară la University College London.
Cancelarul german Friedrich Merz a spus deja că Europa trebuie să devină independentă operațional față de SUA. Iar profesorul Trubowitz concluzionează: „Nu mai e vorba dacă prioritățile SUA s-au schimbat. Ci doar cât de mult și cât de repede se va adapta Europa.”
Așadar, chiar au fost europenii speriați de imprevizibilitatea lui Trump, până într-acolo încât să accepte cea mai dramatică schimbare a arhitecturii de securitate a lumii occidentale de la sfârșitul Războiului Rece?
„A contribuit”, spune profesorul Trubowitz. „Dar, mai fundamental, Trump a scos la iveală ceva… Politica în Statele Unite s-a schimbat. Prioritățile s-au schimbat. Pentru coaliția MAGA, China este o problemă mai mare decât Rusia. Ceea ce poate că nu e valabil și pentru europeni.”
Iar potrivit profesorului Milani, Trump încearcă să consolideze puterea Americii în ordinea globală.
„Este foarte puțin probabil că va schimba ordinea stabilită după Al Doilea Război Mondial. El vrea să consolideze poziția Americii în acea ordine, pentru că China contestă acea poziție.”
Dar toate acestea înseamnă că imperativele de apărare și securitate cu care se confruntă SUA și Europa încep să se despartă.
Aliații europeni pot fi mulțumiți că, prin lingușire și ajustări reale de politică, au reușit să-l țină pe Trump, în linii mari, de partea lor; până la urmă, la cel mai recent summit NATO, acesta și-a reafirmat angajamentul față de Articolul 5.
Dar imprevizibilitatea face ca acest lucru să nu fie niciodată garantat, iar europenii par să fi acceptat că nu mai pot conta cu nonșalanță pe SUA pentru a-și onora angajamentele istorice în privința apărării lor.
Și, în acest sens, chiar dacă doctrina imprevizibilității vine dintr-o combinație între o alegere conștientă și trăsăturile reale de caracter ale lui Trump, ea funcționează. Cel puțin asupra unora.