Articolul, citit de la cap la coadă, se parcurge în șapte minute. Are 1.300 de cuvinte și șase fotografii. Ca să-l scriu mi-a luat o săptămână.
Dacă mă întrebați pe mine, a fost cea mai importantă poveste pe care am spus-o în acest an, cea a luptătorilor voluntari din Ucraina.
În fiecare dimineață, câteva milioane de români navighează pe telefoanele mobile, pe tablete sau laptop-uri, citind știrile, postările de pe rețelele sociale sau uitându-se la clipuri video. Într-un cuvânt, informându-se. Încercând să-și facă o idee despre realitate ca să poată lua mai ușor decizii.
Se întâmplă într-un mod automat, firesc și plăcut. Cred că am fi surprinși să nu găsim știrile și articolele acolo unde suntem obișnuiți să le citim. Dar cine mai are timp să se gândească la munca, efortul, emoțiile și, de multe ori, riscurile din spatele unui articol?
Dacă ne-a plăcut, ne cuprinde o senzație de mulțumire, de satisfacție ca și cum am fost martorii la ceva special. Uneori împărtășim asta cu cei din jur. Le spunem prietenilor la o cafea: “Neapărat trebuie să citești asta și îi băgăm telefonul sub ochi”. Îi povestim soției sau soțului. Trimitem link-ul în Messenger, dar rareori ne gândim la mecanismul din spatele unei povești.
De exemplu, sunt terorizat de faptul că pierd nuanțele unei discuții, unei întâlniri importante, unui eveniment. Că nu pot spune tot, că nu surprind întreaga țesătură de interacțiuni și stări ale celor implicați. Ar trebui să lucrez la un articol toată viața. Să-l scriu, să-l rescriu într-un fel în care nu l-aș termina niciodată. Niciun editor nu are nevoie de un astfel de jurnalist. Unul fără termene limită și fără cititori.
Pentru mine, un articol e și o încercare de a surprinde un fragment de viață, cu bune și cu rele.
Când am ajuns în Ucraina, războiul începuse de mai puțin de două săptămâni, iar realitatea era fluidă, plină de tensiune și necunoscut.
Se formaseră cozi lungi de refugiați care încercau să intre în România. Am stat mai bine de zece ore în mașină ca să mă întorc în țară după o zi de documentare la Cernăuți și am simțit teama, oboseala, neîncrederea celor care-și părăseau casele, orașele, pentru a se arunca în necunoscut, unul care urma să le salveze viața.
Femei, copii, bătrâni. Femei, copii, bătrâni. Femei, copii, bătrâni. Un lung șir de persoane fragile, nedormite, înfometate au trecut prin fața ochilor mei, timp de trei zile, în vama Siret.
Din asta se compune un articol - informații, imagini, emoții, vorbe. Le caut, le aștept, le ascult, le surprind, le notez, iar apoi, când truda s-a terminat, mă așez la birou, în fața unui ecran de computer gol, cu un carnet de însemnări alături, cu un reportofon și încep să-mi caut cuvintele, mereu cu teama de a nu greși, de a încerca să descriu cât mai bine și mai profund realitatea, ce-am văzut, ce-am simțit, ce cred că e relevant pentru a înțelege ceva de neînțeles cum ar fi războiul.
Pentru un cititor durează 7 minute, pentru mine au fost sute de kilometri, o călătorie în necunoscut, singur, doar cu un telefon și o legitimație.
Voluntarii m-au percheziționat. Mă oprisem pe marginea șoselei. Peste drum era o baricadă. Bătea vântul, iar un soare aspru nu reușea să alunge aerul rece de la începutul lui martie.
Bărbații zgribuliți mă priveau cu suspiciune. M-am gândit că dacă ar fi scos armele și ar fi tras n-aveam cum să-i acuz. Și ei și eu fusesem aruncați în război fără să ne întrebe nimeni dacă-l dorim sau nu.
Erau etnici români din satul Oprișeni, aflat la 9 kilometri de graniță. Chiar dacă mă perchiziționaseră și “eram curat”, chiar dacă zâmbeam prietenos, nu știau cine sunt. Ce caut acolo, picat din cer într-un conflict sângeros care pe ei îi luase prin surprindere.
Când încep să scriu mă gândesc la un om, la o situație, la o declarație care definește întregul articol. Dacă n-am esența, nucleul înseamnă c-am ratat documentarea. Mă ridic de la masă, mă duc la frigider și rup o bucată de ciocolată. Îmi iau telefonul, deschid pe chess.com și încerc să rezolv o problemă de șah, apoi închid ochii și mă gândesc din nou la articol.
Mă întorc, îmi citesc notițele, caut pe internet, mai dau un telefon și mai pun câteva întrebări. Apoi mă așez din nou și scriu primul paragraf. Acea înșiruire de cuvinte care să prindă esența. De cele mai multe ori acesta nu se află la începutul articolului. Uneori îl ascund de cititor, îl las să-l descopere. Poate fi o declarație, o informație, o idee, ceva pe care aș vrea să fie dus mai departe măcar câteva minute după ce articolul a fost citit.
Sunt un jurnalist care scrie relativ repede. 1.000 de cuvinte le scriu în două-trei ore, dar documentarea durează mai mult. De la câteva ore la zile. Citesc, caut și vorbesc oficial sau neoficial cu surse până când ideea se cristalizează. Iar ideea pornește întotdeauna de la ce se întâmplă, de la o întrebare la care nici eu și nici publicul n-avem un răspuns.
Oamenii au tot felul de păreri despre presă și jurnaliști, dar presa povestește lumea în care trăim și e la fel de imperfectă ca aceasta.
E dificil să pui etichete pentru că există tot felul de sfere ale acestei lumi. Sunt jurnaliști de sport, de știință, de economie, de sănătate, de știri, de vedete. Sunt scriitori de opinii, comentatori politici, comentatori de sport sau de economie. Sunt prezentatori de știri, realizatori de emisiuni, realizatori de talk-show-uri și mulți alții. Fiecare încearcă, în felul lor imperfect, independent sau părtinitor, să răspundă la întrebările oamenilor, să explice un eveniment, un fenomen în măsura capacității, experienței sau bunei credințe.
“Viorel Popovici, 42 de ani, are în picioare o pereche de bocanci negri, desfăcuți la șireturi, pantaloni de trening pe care scrie <sport>, o geacă din fâș vișinie cu inserții de gri, iar pe cap poartă un fes din lână de culoare verde, singurul accesoriu care are în el ceva militar. A lucrat în construcții mulți ani, în Belgia și Germania, iar acum nu mai face nimic. <Îmi apăr țara>, spune și el. Povestește că are ceva economii și că abia așteaptă să se termine războiul. E convins că rușii vor fi învinși, pentru că <suntem mai bine organizați>, consideră el”.
Acesta e fragmentul care definește întregul articol despre luptătorii voluntari din Ucraina. Am descris omul, modul în care războiul i-a schimbat viața și așteptările sale în legătură cu ce se întâmplă în jur.
Am găsit acea nesiguranță și acea fragilitate care-i cuprinsese pe mai toți locuitorii satului Oprișeni, pe mamele care aveau fii plecați la război, pe primar care ținea ședințe de organizare și se afla sub presiunea sabotorilor veniți din Rusia și pe cei care păzeau comunitatea.