Pentru prima dată în viața mea am știut că va urma o nenorocire. Nu a fost vorba de o presimțire sau de vreun semn. A fost vorba doar de decizia de a privi realitatea fără a o lua la fugă. În fond, nici nu prea aveam unde să mă duc.
Până la începutul lunii martie, îmi reprezentam tragediile ca pe evenimente neașteptate care mă luau total prin surprindere.
Era ca în acel început de vară când, pe bicicletă fiind, am ridicat privirea de pe șosea și în față am văzut mașina parcată pe carosabil, pe DN1. N-am mai avut timp s-o evit. Totul s-a petrecut în fragmente de secunde – lovitura, căzătura, julitura, durerea, cioburile și, apoi, sentimentul de vinovăție. Acesta era un dezastru. Îl înțelegeam.
Ciudat, de data asta eram liniștit. Îngrijorat, dar liniștit. Era o dimineață de martie în care dusesem copilul la școală, conduceam mașina și mă gândeam că va trebui, cumva, să-mi conving părinții să stea în casă. Se apropia o epidemie despre care nu știam nimic. Despre care nimeni nu știa nimic.
Am oprit la semafor și mă gândeam că mersul întregii lumi era pe cale să se schimbe, dar părea că trecătorii încă nu-și dădeau seama.
Mai târziu am înțeles că un dezastru care se desfășoară într-o perioadă lungă de timp, sub ochii noștri, e perceput diferit, e înțeles diferit și asta pentru că avem timp să ne gândim la el, să reacționăm, să luptăm, să credem sau să negăm.
Când un biciclist lovește o mașină oprită aiurea pe DN1, pe moment, nimeni nu poate emite teorii despre ce s-a întâmplat. Toți sunt preocupați să se adune de pe jos, să vadă ce e stricat, ce se mai poate repara, să se panseze și să caute ajutor.
Dar într-o epidemie nu e așa. Niciunul dintre contemporanii mei nu a mai trecut printr-o astfel de experiență. De data asta nimeni nu mai fusese acolo. Nu era ca-ntr-un război. Da, au existat epidemiologii, cercetătorii, medicii care au luptat cu Ebola, în Africa, au tratat SIDA, dar cine i-a mai ascultat? Iar experiența lor a fost punctuală. Niciunul dintre ei, cu tot eroismul, nu trebuia să vină seara la știri și să anunțe că în ultimele 24 de ore au murit o mie de oameni. Și nu o dată, ci zi după zi.
În hărmălaia generală, vocile lor s-au pierdut printre strigătele celor care făceau live-uri pe Facebook și care-și puneau mujdei de usturoi în nas sau se ungeau cu nămol pe corp ca să alunge virusul.
Să nu uităm că în această tragedie, întreaga omenire a intrat cu mâinile goale, fără spirt, fără aparate de oxigen, fără măști, fără mănuși, fără combinezoane.
Totul se experimenta în timp real, totul se învăța cu prețul vieții: aspirina e bună, aspirina nu e bună; nu luați ibuprofen, luați ibuprofen; dați-vă cu spirt pe mâini, spirtul nu e bun.
Cred că pentru mulți medici a fost o situație ieșită din orice logică, o povară în plus - obligați să îngrijească bolnavi și să le prescrie un tratament despre care nu știau mai mult decât pacienții, cel puțin în faza de început.
Pentru toți a fost o situație ieșită din comun. Două luni de stat în casă pe care, rareori, o părăseam cu o adeverință pe care ne-o scriam singuri - o culme a absurdului și a birocrației pentru care Kafka ar fi fost invidios că nu a trăit s-o poată descrie.
Dar teama noastră, perplexitatea tuturor în fața micului inamic necunoscut a fost atât de mare încât s-a întâmplat ceva de neimaginat, oamenii au ascultat de autorități, au stat în case două luni fără să se revolte. Micile incidente au fost excepții care au confirmat regula. Și asta nu s-a întâmplat doar în România, ci în toată lumea.
Eram șocați, triști și îngrijorați când vedeam, citeam și auzeam cât de mult se moare, cât se suferă și cât de dezarmați suntem în fața inamicului.
Și, apoi, chiar în momentul în care găsisem un scut, primele date cum că masca ne poate proteja, mica bucată de pânză a împărțit omenirea în două tabere.
Masca a devenit drapel, a devenit dușman, a devenit simbol a ceea ce ne unește și a ceea ce ne desparte. Unii au respectat-o, alții au batjocorit-o, ținând-o sub nas sau sub barbă, mulți au aruncat-o disprețuitor pe jos ca un semn al faptului că sunt mai puternici ca virusul.
Unii au asociat purtarea ei cu o renunțare la libertate, alții au purtat-o cu mândrie pentru a fi un exemplu pentru ceilalți. Sentimentul de responsabilitate le ușura angoasa. Dar toți, împreună, mai devreme sau mai târziu, am privit-o ca pe un rău necesar.
Și ea a fost mai mult decât atât, a fost corabia de hârtie care ne-a ajutat să navigăm în apele învolburate ale pandemiei.
Aștept cu nerăbdare un calcul, după ce totul se va fi terminat, în care matematicienii să ne spună câți oameni de pe neajutorata noastră planetă a salvat micul scut cu trei straturi.
E ciudat să te trezești dimineața cu sentimentul că ești într-o catastrofă planetară, iar simplul gest de a te duce la bucătărie să-ți pregătești o cafea face catastrofa mai suportabilă.
E ciudat să trăiești într-o lume în care îți interzici îmbrățișările la recomandarea medicilor și va fi și mai ciudat să povestești despre asta generațiilor viitoare în caz că vei supraviețui.
Într-o zi din mijlocul catastrofei, fiica mea mi-a spus că a început să simtă povara izolării și că ar vrea să reînceapă școala.
Am anunțat-o că-i înțeleg suferința, dar oamenii puternici nu se lasă învinși de-o conjunctură, ci încearcă să găsească resurse fizice și emoționale pentru a merge mai departe.
“Ăsta e Waterloo-ul generației tale”, am adăugat. “Uită-te atent în jur și încearcă să absorbi cât mai mult din ceea ce se întâmplă. Trăiești momente unice. Imaginează-ți cum se vor uita nepoții tăi la tine peste 70 de ani când le vei spune că adolescența ta a fost marcată de epidemia de coronavirus”. “Acea epidemie, bunico?”, te vor întreba curioși.
În fiecare dintre noi e multă suferință, disperare și ne doare neputința că nu reușim să-i ajutăm pe toți cei care au nevoie de sprijinul nostru. Suntem atât de slabi și atât de puternici, suntem singuri, dar împreună, suntem furioși, dar împăcați. Mai avem un pas.
Să ne bucurăm pentru cei care încă nu și-au pierdut speranța!