Cum în această perioadă s-au discutat diverse scenarii de crize financiare, mai jos sunt câteva exemple de asemenea crize financiare – ce le-a cauzat, ce se poate învăța din ele.
Dezechilibrul în general este generat de o politică fiscală dezordonată și nesustenabilă, orientată doar pe rezultate pe termen scurt, care conduce la deficite bugetare ridicate și la finanțarea acestora prin împrumuturi (prin emisiunea de datorie a guvernelor).
În general, obligațiunile emise de guverne sunt eligibile la operațiuni de refinanțare de la banca centrală. Acest lucru practic înseamnă crearea de (cvasi-)masă monetară de către guverne (pe lângă cea creată de banca centrală).
Când masa monetară totală (cea creată de către banca centrală și datoria guvernamentală eligibilă la operațiuni de refinanțare de la banca centrală) depășește rezervele valutare ale băncii centrale, aceasta nu va mai putea apăra cursul de schimb, cum este regimul de curs fix sau regimul de consiliu monetar. Ci va devaloriza moneda locală și va schimba și regimul de curs fix cu unul flotant sau flotant administrat (managed float).
În cazul regimurilor de curs flexibil, pentru corectarea dezechilibrelor se folosește inflația și deprecierea. Iar aceste acțiuni sunt acompaniate de represiune financiară. Adică statul încearcă, prin toate mijloacele, să ia bani prin sistemul financiar sau să constrângă diverși actori să îi finanțeze, crizat forțat, datoria publică.
Exemplul de manual este criza din Argentina
Argentina în timpul anilor 1990 avea un regim de curs de schimb de tip consiliu monetar, susținut și chiar dat ca exemplu de către Fondul Monetar Internaţional, peso-ul argentinian fiind la paritate cu dolarul american.
Această paritate a devenit nesustenabilă din cauza politicilor fiscale nesustenabile atât la nivel central, cât și local. Pentru a-și finanța deficitele, aceste autorității au emis instrumente de datorie.
Când a devenit evidentă nesustenabilitatea regimului de curs fix, ca urmare a stocului ridicat de datorie (care putea fi convertit în cash, iar cu cash-ul cumpărat dolar), a urmat atacul speculativ. Practic cei care dețineau peso au cerut (prin ordine pe piață) schimbul în dolari la cursul oficial (stabilit prin lege).
Cum banca centrală nu a avut rezerve suficiente de dolari pentru a satisface cererea de valută, în ianuarie 2002 a stabilit cursul “oficial” la 1.4 peso pentru un dolar american. Nici acesta nu a fost sustenabil, așa că după câteva luni a renunţat la consiliul monetar și a modificat regimul de curs fix în regim de curs flotant. În anul 2002, cursul de schimb a ajuns la 4 peso pentru un dolar…
Practic, regimul de curs de schimb fix, și în special de consiliu monetar, obligă la responsabilitate fiscală. Iar aici exemplul de manual de bune practici este Bulgaria. Este adevărat, însă, că aceste bune practici au fost implementate ulterior unei crize financiare extrem de puternice (vă mai amintiți de termenul “bulgarizare a economiei”?).
Bulgaria a avut în general excedente bugetare, a avut deficite doar ulterior crizei financiare din 2008, însa din anul 2016 s-a întors la excedent bugetar, iar datoria publică este una dintre cele mai scăzute din Uniunea Europeană (în jur de 22% din PIB). Iar din 2026 va intra în zona euro.
În cazul celui de al doilea tip de regimuri de curs de schimb - cel flotant și cel cu flotare controlată, corecția se realizează natural prin deprecierea monedei locale și prin inflație. Iar această ajustare o plătesc cei care au venituri în moneda locală și cei care au economii în moneda locală.
Întotdeauna inflația și deprecierea monedei locale sunt corelate. Normal că pe termen mediu funcționează regula parității puterii de cumpărare.
În cazul în care dezechilibrul este extern - deficit de cont curent ce trebuie finanțat - corecția se realizează prin deprecierea monedei, care conduce la îmbunătățirea balanței comerciale și implicit a soldului contului curent.
Exemple: România, care ulterior crizei financiare din 2008 a reușit să echilibreze (între 2013 și 2015) soldul contului curent, Polonia - însă aceasta a ales în timpul crizei financiare din 2008 să lase slotul polonez să se deprecieze (vs să majoreze ratele de dobânda pentru a apăra moneda); Turcia ulterior crizei valutare din 2018.
Deprecierea monedei locale conduce la inflație
Însă deprecierea monedei locale conduce la inflație, având în vedere că produsele importante vor fi mai scumpe.
În cazul în care dezechilibrul este al bugetului, este folosită inflația, care pe de-o parte crește veniturile nominale ale guvernului din taxe și impozite (ex. cota TVA se aplica unui preț mai mare) și pe de altă parte reduce valoarea reală a stocului de datorie publică denominată în moneda locală (și implicit ponderea acesteia în PIB). Mai mult, ieftinește forța de muncă locală, ceea ce are un efect pozitiv și asupra contului curent.
De exemplu, prin inflație a menținut România datoria publică la o valoare în jurul a 50% din PIB. Inflația ridicată a adus venituri nominale mai mari la buget și a expandat PIB-ul nominal. Astfel, atunci când am raportat datoria publică (în creștere accelerată) la un PIB nominal mai mare (expandat de inflație), datoria ca și procent în PIB a rămas relativ constantă.
Însă o rată a inflației ridicată va pune presiune de depreciere a monedei locale.
În cazul celui de-al treilea tip de regim - al unei uniuni monetare, dezechilibrele sunt extrem de greu de corectat şi se realizează prin ieftinirea forţei de muncă prin concedieri și/sau scăderi de salarii. Şi/sau controale de capital.
Modelul grecesc
Cel mai bun exemplu este Grecia.
Pentru orice țară membră a unei uniunii monetare a zonei euro, moneda euro este o monedă străină. Autoritățile țărilor membre ale zonei euro nu au nicio putere în a emite moneda euro sau a promova politici inflaționiste. În ceea ce privește cantitatea de euro emisă și rata sa de dobândă, atribuțiile sunt exclusiv ale Băncii Centrale Europene.
Prin urmare, în timpul crizei datoriilor țărilor periferice ale zonei euro, Grecia nu putea nici emite euro suplimentari pentru plata datoriilor și nici crea inflație (pentru a reduce ponderea datoriei publice în PIB și a ieftini forța de muncă). Așa că corecția s-a realizat prin scăderi de costuri și de salarii. Cu impact asupra creșterii economice și a ratei șomajului.
Represiunea financiară a venit prin forțarea sistemului bancar să achiziționeze obligațiunile emise de guvernul grec la rate de randament mult sub cele de pe piață (de exemplu la sub 10%, când pe piață se tranzacţionau la yielduri de peste 40%). Lucru care a generat o criză bancară. Care a condus la controale de capital (limitarea retragerilor din conturile bancare la 60 de euro pe zi per persoană, limitarea ieșirilor de euro din Grecia).
Practic, apartenența la zona euro obligă la responsabilitate fiscală. Însă apartenența la zona euro prezintă un avantaj foarte mare pentru cei care au venituri și economii în euro prin faptul că le asigură o monedă stabilă, credibilă, care nu poate fi influențată (prin depreciere sau inflație) de vreun guvern național care generează prin politicile adoptate dezechilibre macroeconomice.
Din cauza asta guvernele din România nu doresc să intrăm în uniunea monetară. Noi nu suntem în stare sa avem o politică fiscala sustenabilă și responsabilă pe care o cere apartenența la zona euro (am avut-o doar când am fost sub acord cu FMI). Practic, preferăm această situație ca să putem corecta erorile de politică fiscală generând inflație, și plătind astfel consumatorii aceste erori de politică economică prin inflație.
Citeşte integral analiza lui Adrian Codîrlașu - Ce putem învăța din alte crize financiare pe Curs de Guvernare