Rezultatul alegerilor din Olanda nu a surprins întru totul, o victorie a dreptei extreme era scenariul dominant. Fără prag electoral și în general cu ascensiuni exotice, de tipul unui partid fondat de fermieri sau a altuia care propune un nou tip de contract social, politica de la Haga are o istorie a negocierilor lungi pentru alianțele de guvernare.
Ce a surprins a fost numărul de mandate câștigate de un veteran al extremei drepte, al cărui discurs radical anti-Islam nu a avut nici cea mai mică nuanță. Ce s-a adăugat, încât Geert Wilders să iasă pe primul loc, cu Frans Timmermans renunțând la fotoliul de comisar și întors în politica internă?
Două lucruri:
- Retragerea lui Mark Rutte, aflat în pole position pentru șefia NATO (mult dorită și de președintele român Klaus Iohannis, un episod care va rămâne probabil anecdotic în politica europeană). La scrutinul precedent, Mark Rutte a preluat pe ultima sută de metri tema anti-migrație și așa a reușit să se impună și să facă tot el alianța de guvernare, la capătul unor luni de negociere. Acum, Wilders a avut monopol, cu mici excepții de lideri radicali fără experiența lui și oamenii nu au avut de ales și au votat originalul.
- Deși prima lectură a rămas în această logică simplistă a extremismului anti-migrație, Geert Wilders și-a modificat discursul și a îndreptat efectele migrației nu spre registrul clasic, civilizațional (conflictul civilizațiilor, depășit tematic), ci spre cel mundan, socio-economic: nivelul de trai al olandezului care muncește, plătește taxe și educația copiilor lui.
În acest punct se află butonul de alarmă pentru Uniunea Europeană și alegerile care vin: contrapunerea cetățeanului care muncește, își plătește taxele și o duce prost imigrantului/refugiatului care primește, cum spunea Wilders, mâncare caldă gratuită.
Or, aici intră și refugiații din Ucraina și iată una dintre temele de accelerație ale campaniilor pe care Rusia le continuă în Occident: Slovacia, Ungaria, Italia, Austria, Olanda, la această strigare.
Lărgind așadar conceptul de migrant, tema devine una de amenințare și pentru statele estice, ca România, unde imigrantul din țări musulmane nu e perceput ca o amenințare existențială, dar unde refugiatul ucrainean a fost ritmic diabolizat.
Un al doilea element care poate indica un pas în plus făcut de extremismul european este coagularea diferitelor platforme radicale, cu scopul de a întări polul suveranist din Parlamentul European. Or, asta ar însemna și influență asupra deciziilor și politicilor UE.
Îndeobște, locul comun era că toate aceste partide radicale, ultra-conservatoare nu funcționează decât intern, ceea ce le făcea destul de inofensive pentru Uniunea Europeană. Argumentul forte era că fiecare curent extremist vehiculează imaginea unui dușman către care să direcționeze emoțiile primare ale electoratului, iar acest dușman este specific și local – Soroș în Ungaria nu e totuna cu imigrantul musulman din Olanda.
Iată însă că suntem într-un moment în care aceste retorici încearcă o coagulare și e de văzut cât reușesc până la alegerile europene, mai ales că Moscova are aici și capete de pod, și muniție retorică.
Și chiar dacă temele suveraniste se uniformizează, rămâne testul alianței din interiorul Parlamentului European, unde, într-o legislatură deloc ușoară, cu crize succesive, forțele democratice au reușit să țină echilibrul.
Adevărata pagubă, însă, cu care europenii se vor confrunta în următoarele luni, este cea a parazitării și radicalizării dezbaterii publice, în care migrantul va fi ținut drept țap ispășitor și deja vedem asta în Irlanda, o țară care nu avea istoric anti-migraționist și care are propria experiență traumatică a emigrării și totuși tema a putut fi testată și la Dublin, odată cu episodul înjunghierilor de lângă o școală.